Niște copii de oameni creștini în noaptea Învierii
D(u)ruitorenii aveau Căsoaie. Și noi aveam Căsoaie, în Crapata. Care era bună doar să faci pipi pe dînsa sau într-însa. (Și nu numai pipi.) – Bahuri, draci împelițați de copii, ce vreți? – Buni de pozne, de ușurat prin unghere și de pîngărit locurile de refugiu și de trai ale oamenilor primitivi de la care se trage harnicul nostru popor moldovenesc. Căsoaia druitorenilor era vestită: peștera lor fusese întrodusă în manualele de istorie. Numele satului e legat de un pîrău care curge printr-o lăsătură, un defi leu prin care apa cade și face mare huiet: duruie. Numele satului nostru ar putea să provină de la un dregător domnesc pe nume Costea (Andronic?), nu de la costișă, precum ar crede unii, căci locuitorilor așezării li se spune costiceni (de la Costea) și nu costeșteni (de la costișă). Mă rog, fi e cum o fi să fi e și cer scuze că am vrut să par că știu și eu cîte ceva despre etimologia toponimelor.
Peștera din Crapata, bună, încăpătoare. Legenda spune că din ea pornea un tunel, o hrubă pe sub Prut, prin care se ajungea în Căsoaia Doamnei, acolo unde Ștefan cel Mare o ascundea pe Doamna Voichița cînd pleca la lupte grele cu păgînii. Căsoaia Doamnei – ca un cap de lup aplecat peste Vadul Prutului, cu găvana săpată în peretele de piatră abrupt, prăpăstios, în care nimeni nu putea ajunge să între prin partea românească a rîului. De unde tragem concluzia că marele voievod nu putea să-și coboare doamna în covată, pe scripți, pînă la gura peșterii, și dacă- i așa, apoi situația îl obliga pe Marele Ștefan să-și aducă doamna cu rădvanul de la Sușeava pînă la Costești și doar prin peștera noastră din Crapata, prin hrubă, s-o treacă Prutul și s-o adăpostească acolo, în căsoaia în care nimeni nu putea să ajungă. …Tătarii nu știau de hruba săpată de inimoșii răzeși locali, ei nu cunoșteau limba noastră cea română, iar tălmaciului domnesc gealatul curții îi scurtase limba de-un lat de deget, ca să nu zic de altceva, precum obișnuiește prostimea needucată să se exprime.
Bună peștera noastră, însă dădea în jos pe mal abrupt, ca de rîpă, cam 30 de metri drept pînă-n fundul lăsăturii cu drum petruit, loc de trecere prin defi leu a trafi cului animal sau automobilistic. Atît, cam 30 de metri, nu mai mult.
…De la gura peșterii druitorenilor pornea un deal prăvălatic, lung de vreun kilometru. Înainte de Paști, druitorenii de sama noastră urcau în Căsoaie scaturi (anveloape) vechi de mașină, aruncau anvelopele grămadă una peste alta și în noaptea de Înviere le aprindeau pe rînd și le dădeau de-a dura la vale. O frumusețe rară. Se vedea și de la noi din sat cum se rostogolesc la vale roțile în fl ăcări și sar scîntei în toate părțile. Pe noi ne durea inima și ne înciudam pe peștera noastră: ce, asta-i căsoaie? – E bătaie de joc, nu căsoaie: aprinzi roata și ea cade ca piatra în fîntînă, e ca ferul înroșit băgat în apă – sfîrîiac. De nimic nu-i bună, doar de făcut soldăței prin unghere.
Dar nu eram noi dintr-acei care să ne lăsăm mai prejos.
Și ne-am adunat o mînă de băieți – Iura Briceag, eu, Dragoș Sofroni, Borica Lavric și Toderică Lavric – hotărîți să spălăm satul de o rușine. Că putem și noi să întîmpinăm creștinește noaptea Învierii. Nu cu atîta harhalîc ca la druitoreni, ci mai modest, mai simplu. Găsisem și locul perfect pentru asta – popușoiștea nearată a lui moș Mitruţă Ciobanu, care se afl a între casa lui Dragoș Sofroni și cea a lui Borica Lavric. …Ne-am dus la cătat scaturi și am găsit cîteva aruncate lîngă aria colhozului. Le-am tăiat în mai multe bucăți cu sîrisăul și cu pila – of, de-ați ști ce chin și ce osîndă a fost asta! – apoi, brațuri-brațuri, le-am legat cu sîrmă moale și le-am ascuns la capătul popușoiștii, în via lui moș Mitruţă. La loc ferit pînă în sara din Sîmbăta Paștelui, cînd aveam să ne punem planul în aplicare. Zis și făcut.
După ce s-a întunecat de-a binelea, proaspăt îmbăiați și curățel îmbrăcați, ne-am adunat cu toții – eu, Iura, Dragoș, Borica și Toderică. Fiecare cu cîte două- trei boambe. Cînd veni mezul nopții, le stropirăm cu gaz și începurăm, pe rînd, să le dăm foc. Cînd fl acăra își lua avînt de vîlvătaie, le ridicam deasupra capului, le învîrteam pînă mai să amețim, apoi le aruncam în sus, vîj! tocmai în slăvile cerului. Cum mai pîrîiau bombele noastre! Arzînd în zbor, produceau un zgomot/trosnet plăcut, de foaie ruptă din caiet. Acum, ian sămi spuneți, măi băieți-cucuieți: îs mai puțoși druitorenii decît noi? Ei cu anveloapele lor, noi cu boambele noastre. Dă-i drumul, Toderică! Învîrtește-o mai tare, Iura! Borica cade amețit, dar sare iute în picioare: boamba lui s-a aninat de-o creangă din cireșul de la capătul popușoiștii. Dragoș aleargă fuga s-o diznine, doamne ferește dacă ia foc cireșul. Se frige, fața i se împle de funingine, dar boamba cade la pămînt. Încă o dată, Iura! Cel mai sus a zburat boamba lui Toderică! Borica, fi i atent: cireșul!
Veselia noastră era nemărginită! Le ștergeam nasul druitorenilor! Încă o bombă, și încă una, și hai încă una… De ce, Doamne, nu ne-ai dat cuget bun, de ce nu ne-ai oprit cînd ne era lumea mai dragă?! …Bomba lui Toderică se aciuă pe gireada de bețe de răsărită de la Dragoș din ogradă. Inimile ni se făcuseră cît un purice! Se aprinde gireada! S-a aprinde toată mahala. În noaptea de Paști! Dragoș dă să sară gardul, să urce pe gireadă. Însă i-o ia înainte tătîne-su, ghia Ionică Sofroni: pe o scară înaltă, urcă pe gireadă și înșfăcă boamba cu mînile… Urmă un răget cumplit, iar bomba fu aruncată de unde venise: înapoi în popușoiște.
Noi, bucuroși că n-a luat foc gireada, dar împietriți ca broasca în fața șarpelui. Sudalma lui ghia Ionică Sofroni veni să ne scoată din înțepenire:
– Dumnecatul și ducerea mamii voastre, stați că vă arăt eu vouă!
Noi, ca treziți din letargie, am luat- o la sănătoasa. Spre șosea, spre Balta Omiroasei, unde ne puteam ascunde în gropile de făcut chirpici. Căci cu omul care s-a fript nu e de glumit. În fruntea tuturora, de Ionică Sofroni cel mai tare fugea feciorul său, bietul Dragoș Sofroni. Fosăitul lui ghia Ionică însă se auzea tot mai aproape și mai aproape.
Ghia Vania Briceag, tata lui Iura, era tractorist și, gospodăros cum era, adusese de pe deal niște ciotci de stejar, pe care le pusese lîngă gard cu gîndul să le despice cînd a apuca, să aibă defoc pentru iarnă. Erau mari ciotcile, înalte cît ostrețurile de la gard. Printre ele ne aciuarăm în grabă, cînd deodată un răcnet groaznic ne tăie respirația, urmat acel răcnet de o bufnitură înfundată…
Vorba e că nu exista nimic în satul nostru care să ne scape vederii: noi știam de ciotci și le-am ocolit cu dibăcie chiar și pe întuneric, pe cînd bietu’ ghia Ionică, săracul…
Viorel MIHAIL
sursa: Revista Saptamana
