Anul acesta, la data de 9 mai, se împlinesc 70 de ani de când cel de-al doilea război mondial s-a sfârșit. Mulți dintre noi au citit doar în cărți despre acei ani cumpliți, plin de arme, foame și moarte. Prea puțini au rămas printre cei ce au văzut cu ochii lor cumplita durere de pe linia frontului și au sărbătorit cu lacrimi în ochi sfârșitul războiului. Ștefan Dîrvari din or. Hânceşti, bătrânul de aproape 90 de ani, este unul dintre cei trei veterani rămași în viață, al cărui istorie este cu adevărat cutremurătoare.
L-am găsit lucrând cu sapa în grădină. Abia târându-și picioarele și mai mult pășind nesigur din cauza vederii proaste, Ștefan Dîrvari nu mai vede decât contururi ca prin ceață. Amintirile despre anii de război îi provoacă durere, dar și mândrie, pentru că a luptat și și-a apărat tovarășii cu dârzenie. „Aveam doar 18 ani când ne-au chemat la Chișinău, ne-au făcut instructaj și ne-au trimis pe front. Acasă au rămas soția și fiul meu. Nici nu realizam unde ne ducem. Dar războiul a început și a trebuit să alegem – viață sau moarte” – ne povestește veteranul. Cu acea armă în mână „antitanc” a trecut granița Ucrainei, Varșoviei, iar la Lituania a fost rănit la picior. Acea senzație o simte și acum când își amintește de glontele în picior. „Prima senzație a fost astfel de parcă cineva m-a smuncit, nu am înțeles ce s-a întâmplat. După aceea am simțit ceva fierbinte, și abia după asta am înțeles că e sânge, apoi au pornit și durerile…., dar așa am continuat să luptăm. Nemții veneau de peste tot, din dreapta, din stânga, pe mare, pe uscat, deasupra – prin aer…, dar am scăpat.” Deși a avut contuzie și două răniri, nu a renunțat la câmpul de luptă, deoarece mergeau cu arma în mână pentru a-și salva țara, pentru a supraviețui și a se întoarce înapoi, acasă. Iar acasă, nu a găsit altceva decât foame și jale… Câmpiile și văile erau uscate de arșiță, oamenii își consumau din ultimele agonisiri de cereale și grâne. Veteranul povestește că nu putea merge fără cizmele de soldat, pentru că pământul îi frigea tălpile. „Părinții au vândut niște boi și ne-au ajutat să cumpărăm o căsuță. Aceasta semăna mai mult a cocioabă, dar eram fericit pentru că nu mă alunga nimeni de acolo. A fost greu să găsesc de lucru venind de pe front, dar nu am cedat nici o clipă” – mărturisește bătrânul. Împreună cu soția sa au avut cinci copii, trei feciori și două fete gemene (decedate prematur), însă, toți au plecat, lăsându-l singur în fața prezentului. Un prezent prea dur pentru cel ce a luptat pentru victorie. Astăzi, la cei aproape 90 de ani, este singur și aproape neputincios, dar cu mândrie mărturisește că are grijă de casă și lucrează pământul. „Pentru că așa am fost învățat și munca pentru mine e o alinare” – a încheiat veteranul specificând că ziua de 9 mai e o adevărată bucurie pentru sufletul său ce a reușit să le simtă pe toate: durere, tragedie, frică etc.
P.S. La moment, în orașul Hâncești au mai rămas doar trei veterani: eroul articolului nostru: Ștefan Dîrvari născut în 1925, Andrei Cociu din 1919, care este țintuit la pat și se stinge cu fiecare zi ce trece, Claudia Mihai din 1922. Cu câteva zile în urmă a fost înmormântat Iacob Caminschi născut în 1924, veteranul ce nu a mai ajuns să sărbătorească victoria de la 9 mai…
Sursa: curierul.md
