Fiindcă de foarte multe ori criticile aduse credinței ortodoxe în particular și credințelor religioase în general, se încadrează în anumite tipare comune, considerăm că este oportună clarificarea unora din acestea, cel puțin la nivelul unei direcții de răspuns. Unele din punctele de mai jos necesită și vor primi o tratare mai detaliată cu alte ocazii, scrie ortodox.md.
1. Oamenii cred doar fiindcă le e frică de Iad sau de moarte
O astfel de preconcepție greșește de asemeni prin neînțelegerea conținutului credinței religioase. Neînțelegere care cel mai adesea se bazează pe o evaluare de la distanță, din surse nereprezentative, din exemple negative anume alese pentru a confirma o idee preconcepută.
Pentru omul care, însă, cunoaște în detaliu conținutul credinței ortodoxe, cu toate aspectele sale legate de Dumnezeu, creație, viață, dragoste și relațiile între persoane, virtutea, lupta cu patimile, și toate celelalte, omul acela va înțelege de ce o astfel de idee preconceptă nu are nicio legătură cu realitatea credinței.
2. Oamenii cred doar fiindcă s-au născut într-o țară ortodoxă
În multe părți ale lumii, apartenența majorității locuitorilor unei regiuni la o anumită credință religioasă crează cadrul pentru alegerea, cumva implicită, a acelei credințe. Dar procesul acesta nu este nicidecum mecanic. Chiar dacă în România majoritatea populației se declară a fi creștin-ortodoxă, există suficient de multe cazuri de convertiri religioase la alte confesiuni creștine sau chiar alte religii. Oamenii sunt liberi.
Un fenomen larg răspândit este acela al nepracticării religiei declarate. Ceea ce înseamnă că cei care practică activ participarea la cultul-ortodox o fac dintr-o alegere conștientă. Oamenii cântăresc, la nivelul lor și după putință, învățăturile și aleg să le urmeze sau nu.
Factorul cultural în alegerea credinței este important dar nu hotărâtor. Altfel, copiii de ingineri ar fi toți ingineri, copiii din părinți săraci ar fi săraci, copiii părinților alcoolici ar fi toți alcooli. Ceea ce nu se întâmplă.
3. Biblia este o listă de porunci morale care trebuiesc respectate orbește
Biblia este o colecție de cărți. Fiecare cu un caracter și conținut aparte. Chiar dacă ele formează un tot scripturistic, în sensul că urmează istoria mântuirii de la facerea lumii până la sfârșitul lumii, scrierile urmează un traseu și nu au toate un statul egal. De aceea, spre exemplu, preceptele Vechiului Testament nu mai au validitatea pe care au avut-o la momentul și contextul la care au fost expuse.
Un aspect deosebit de important, deseori ignorat, este acela că, de exemplu, poruncile Legii Vechi nu au fost date de la începutul omenirii. Ceea ce înseamnă că starea în care au ajuns oamenii mii de ani după crearea primilor oameni, a necesitat un set de reguli care să îi prevină pe aceștia de la a se pierde în obiceiurile popoarelor care îi înconjurau.
Chiar dacă legile respective par inacceptabile după standardele moderne (și chiar cele ale Noului Testament), ele trebuie înțelese și judecate potrivit nivelului omenirii de atunci. Pentru a înțelege mai bine acest lucru, ne putem gândi că într-o școală de înaltă clasă regulamentul nu va conține interdicțiile și măsurile prezente într-o școală de corecție fiindcă pur și simplu nivelul elevilor este diferit. O școală de corecție va limita mult mai mult libertățile celor prezenți acolo, dar în același timp se așteaptă la comportamente și ieșiri mult mai violente, poate de neconceput pentru nivelul unei școli de înalt nivel.
4. Biblia a fost scrisă acum 2000 de ani
Un semn de ignoranță, dar adeseori întâlnit. Biblia, cum am spus, este o colecție de cărți care au fost scrise de-a lungul multor sute de ani, începând cu scrierile lui Moise, și terminând cu scrierile apostolilor.
5. Nu există dovezi pentru minuni sau existența lui Dumnezeu
Acest punct necesită o discuție amănunțită, dar pe scurt neînțelegerea privește aici noțiunea de dovadă. Dacă, spre exemplu, cineva are o experiență personală, o viziune, o minune, ceva neobișbuit, nu are posibilitatea de a oferi altor persoane alte dovezi decât propria mărturie.
Și în nenumărate cazuri, mărturia noastră este suficientă și relațiile dintre noi funcționează în baza acestor mărturii personale. Dacă spunem cuiva că am văzut o căprioară în pădure, lucru rar dar nu neobișnuit, ne va crede, deși nu am făcut nicio fotografie.
Minunile sunt prin definiție încălcarea legilor firești. Deci, spre deosebire de experimentele științifice, care se bazează tocmai pe regularitățile observate în natură, minunile, încălcarea legilor naturii, nu pot fi reproduse la comandă. Ele presupun și necesită implicarea agentului care a orânduit legile naturii și le poate încălca.
Nu există nicio contradicție logică în existența creatorului și încălcarea legilor naturii. Metafizic lucrul acesta este posibil. Invocarea, de exemplu, a imposibilității încălcării legilor fizicii (cum ar fi conservarea energiei) reprezintă o neînțelegere a acestor legi care, de fapt, sunt postulate a căror validitate a fost observată experimental într-o multitudine de cazuri. Dar în niciun caz nu a fost exclusă posibilitatea cazurilor în care energia să nu se conserve. Deci posibilitatea minunilor nu poate fi în niciun caz exclusă a priori.
Trebuie spus însă că prima care manifestă scepticism față raportările unor minuni este însăși Biserica. Zelul unor credincioși fără sau cu puțin discernământ, poate vedea minuni acolo unde lucrurile sunt perfect explicabile prin ordinea firească a lucrurilor, sau pot exagera nejustificat dimensiunea și natura unor fenomene. Discernământul este prin excelență virtutea care este capabilă să facă diferența între minunile reale și cele false, și Biserica are o bogată literatură și istorie în tratarea acestor lucruri. De exemplu, Patericul, o colecție de apoftegme din viața călugărilor din pustia Egiptului, pun un deosebit accept pe cazurile în care diverși călugări sau simpli credincioși fără experiență s-au înșelat în diverse privințe.
6. Sărbătorile creștine sunt împrumutate de la păgâni
În multe cazuri din naivitate, iar în altele din inerția unui anumit tip de metodă istorică, se presupune că evenimentele anterioare le cauzează și determină pe cele ulterioare. Acest tip de eroare logică, cunoscută și ca “post hoc ergo propter hoc” (după asta, deci din cauza asta) neagă cumva posibilitatea inovației, o unei practici independente totuși de altele, asemănătoare cumva, dar totuși destul de diferite.
Astfel faptul că o săbătoare creștină este ținută în aceiași zi calendaristică sau într-o perioadă apropiată cu o sărbătoare a altei religii, anterioară creștinismului, nu înseamnă că ea a fost împrumutată din acea religie. Sărbătorile creștine au rațiunea și conținutul lor specific și foarte bine determinat.
7. Biserica interzice oamenilor să facă un lucru sau altul
O credință religioasă presupune și implică un angajament personal. O credință religiosă conține un sistem de valori care conturează un scop al existenței și vieții noastre. Sistemul etic pe care îl adoptăm odată cu credința religioasă implică o serie de lucruri legate de consecințele și rațiunile actelor noastre.
Astfel că deși, să spunem, relațiile extraconjugale cu consițământul soților nu ar reprezenta o problemă din punctul de vedere al unei etici seculariste sau al unui alt sistem etic, pentru credința creștină, ca și alte credințe, reprezintă o problemă foarte gravă. Biserica nu interzice acest lucru de dragul de a interzice, ci expune consecințele actului, prin implicațiile pe care le are asupra soților înșiși, asupra relației dintre ei și a copiilor.
Noi, ca parte din Biserică, suntem responsabili față de noi înșine să respectăm credința în toate elementele și consecințele sale logice. Consecvența cu noi înșine este datoria care ne interzice anumite acte și ne obligă la altele, iar nu Biserica ca și presupus “agent coercitiv/legislativ”.
De multe ori se spune, simplist și batjocoritor, că nu este “treaba Bisericii ce fac oamenii în dormitor”. Biserica însă nu neagă și nici nu afectează libertatea omului. Omul este liber să facă ceea ce dorește. Biserica însă se simte și este responsabilă la aducă la cunoștință credincioșilor consecințele negative ale anumitor acte, iar credincioșii sunt responsabili față de ei înșiși și apropiații lor să țină seama de aceste recomandări.
8. Credința ortodoxă este misogină și pune femeia pe locul doi
Antropologia ortodoxă este foarte clară în prinvița raportului dintre bărbat și femeie. Omul a fost creat de la început bărbat și femeie. Eva nu a fost creată separat ca slujitoare a bărbatului ci “ca ajutor pe măsura lui”. Ceea ce înseamnă că nu a existat niciodată o ierarhie de putere între bărbat și femeie. Fundamentarea antropologiei pe raportul de putere, de forță, este apanajul gândirii politice moderne, iar nu al creștinismului.
În Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel, nu mai există bărbat sau femeie. Deosebirea de gen se pierde în omul deplin, omul care a realizat în sine chipul lui Hristos, chipul lui Dumnezeu. Fiindcă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, cu scopul de a realiza și asemănarea cu Dumnezeu. Asemănare care a implicat încă de la început întruparea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi.
Separarea în genuri a naturii umane, în bărbat și femei, nu are rolul de a crea o ierarhie, ci de a face manifestă o realitate interioară și specifică fiecărei persoane umane. Feminitatatea și bărbăția reprezintă două dimensiuni ale omului care, și una și cealaltă, pot avea atât virtuți specifice cât și defecte proprii. Dar, în final, atât bărbatul cât și femeia sunt chemați să realizeze aceleași virtuți și aceleași standarde.
Acuzația de misoginie a creștinismului se bazează de cele mai multe ori, pe înțelegerea greșită și ruptă de context a îndemnului Apostolului Pavel către femei de a asculta de bărbații lor. Neînțelegere care urmează înțelegerii greșite a noțiunii de ascultare în creștinism, și a ignorării totale a poruncii date bărbaților de a-și iubi soțiile așa cum Hristos și-a iubit Biserica. Adică până la moarte! Împlinirea acestei porunci exclude total și din start orice fel de poziționare a femeii ca fiind inferioară, exclude orice raport de putere între bărbat și femeie.
9. Biserica Ortodoxă încurajează ura față de homosexuali
Homofobia a devenit, mai ales în ultimi ani, o armă ideologică deosebit de puternică. Este folosit brutal ori de câte ori cineva îndrăznește să afirme imoralitatea relațiilor homosexuale. Din afirmarea unui principiu etic, anume acela că relațiile homosexuale sunt imorale, promotorii homosexualității transformă această afirmare într-o presupusă aversiune față de persoanele care practică homosexualitatea.
Deși, din păcate, există cazuri de agresiune față de homosexuali din rațiuni, aparent, de credință, legătura dintre cele două nu este imediată. Pentru Biserica Ortodoxă, și nu numai, homosexualitatea este un păcat la fel cum sunt și alte păcate. Perversiunile sexuale de orice fel sunt considerate păcate, chiar dacă se întâmplă între persoane de același sex sau persoane de sex diferit. Faptul că două persoane declară că se iubesc nu justifică presupusa moralitate a oricăror acte pe care aceștia le săvârșesc.
Dragostea reprezintă tocmai a vrea binele aceluia pe care îl iubești. Ori nu există nicio posibiltate în a iubi pe cineva și în același timp a-i batjocori trupul și demnitatea, sau a face același lucru cu propriul trup și propria demnitate.
Așadar, așa cum Biserica consideră o serie întreagă de acte ca fiind păcate și, în același timp, își manifestă acceptarea celor care le săvârșesc, același lucru se întâmplă și cu homosexualii. Biserica are rolul de a ajuta oamenii să se vindece de bolile sufletești, boli care includ și perversiunile sexuale. Faptul că homosexualii se simt ofensați de categorisirea comportamentului lor ca “boală” nu conferă neapărat o justificare. Și un alcoolic se simte ofensat că este considerat alcoolic. Trebuie însă înțelese rațiunile pentru care un anumit tip de comportament este considerat în creștinism patimă (boală).
10. Biserica Ortodoxă a provocat războaie religioase, cruciade, a ars oameni pe rug
Iarăși, o chestiune care merită tratată în amănunt. Trebuie însă spus că de cele mai multe ori se ignoră contextul social și politic în care s-a declanșat un anumit conflict militar, care au fost părțile implicate în conflict, motivele lor reale, și așa mai departe. În fond, oricine se poate declara ca aparținând unei credințe și în același timp să acționeze contrar credinței respective. De aceea, a pune pe seama credințelor religioase toate actele credincioșilor pare, cel puțin la prima vedere, o greșeală.
Apoi, desigur, cruciadele, închiziția, arderea pe rug, sunt evenimente specifice creștinismului occidental. Dar și acolo, trebuie văzut exact și concret condițiile istorice în care s-au petrecut. Tușa groasă în care este portretizată religia ca fiind răspunzătoare pentru cele mai mari atrocități din istorie este cât se poate de departe de adevăr.
11. Creștinismul a încurajat sclavia
Creștinismul a însemnat, încă de la apariția lui, instaurarea unei viziuni asupra existenței umane care conținea posibilitatea actuală a depășirii condiției acestei lumi și a limitărilor istorice inerente. De aceea creștinismul nu a căutat să se impună cu forța, nu căutat să răstoare orânduiri și regimuri politice. Secole la rând după apariția sa, creștinii au fost prigoniți și uciși fără milă.
Felul în care creștinismul a văzut libertatea și eliberarea, mântuirea, mergea dincolo de simpla eliberare din robia altor oameni. Om liber sau nu, sclav sau nu, creștinul trebuia să se elibereze de păcate și trebuia să învingă consecințele păcatului, adică moartea sufletească. În lipsa acestei libertăți, existența devenea vidă de sens, și eliberarea din jugul sclaviei nu putea aduce decât o satisfacție temporară.
Dar, să nu uităm, încă de foarte devreme în istorie, creștinismul s-a divizat atât dogmatic cât și politic. Și deși doctrina creștină nu încuraja în niciun fel tratarea altor ființe umane ca inferiore, o interpretare pervertită și preferențială a credinței creștine poate conduce la orice fel de justificare a oricărui tip de comportament. Lucru valabil, de altfel, cu orice fel de ideologie.
Și, în ultimă instanță, este ironică acuzarea creștinismului de încurajare a sclaviei în condițiile în care societatea seculară modernă nu a făcut prea mult progres, prin libertățile și drepturile acordate cetățenilor, de a-i face liberi de manipulare media, de îndatoriri excesive față de sistemul bancar, față angajatori și marile corporații. O formă de sclavie în care cei înrobiți nici nu realizează captivitatea.
12. Credința ortodoxă este împotriva științei
Nimeni nu ar lua în serios o afirmație de genul “credința creștină este împotriva construirii de poduri”, “împotriva ingineriei”, “împotriva prelucrării metalelor”, “împotriva tratării infecțiilor”, etc. Toate acestea presupun o anumită știință, un anumit tip de cunoaștere.
Credința creștină, în marea sa parte, constituie un set de principii etice. Principiile etice, prin definiție, nu pot viza și nu pot contrazice decât alte principii etice. Nu se poate spune că apa nu își mărește volumul prin îngheț fiindcă nu este bine să minți. Sunt două categorii diferite, și a le a amesteca constituie o eroare de categorie.
Știința ne ajută să înțelegem anumite fenomene și să realizăm anumite lucruri. Dar știința nu poartă în sine conținutul etic necesar evaluării moralității unui act sau altul. Fizica atomică nu spune dacă este bine sau nu să detonezi o bombă nucleară în mijlocul unui oraș. Considerentele de ordin etic le luăm din altă parte, și nu din știință, fiindcă știința este neutră din punct de vedere etic.
Astfel credința ortodoxă poate fi împotriva anumitor acte care, aparent, ar constitui știință. Credința creștină este împotriva avortului, a experimentelor pe ființe umane, a eutanasierii, și a altor practici care, deși folosesc rezultate și cunoștințe științifice și ar conduce spre noi rezultate și descoperiri, totuși sunt imorale.
Un foarte comun exemplu de conflict între credința creștină și știință ar fi conflictul evoluționism-creaționism, dar acest subiect îl vom trata separat.
13. Credința ortodoxă este falsă fiindcă mai există și alte religii
Dacă un grup de oameni în jurul unei cutii închise și-ar oferi părerea despre ce este în acea cutie, faptul că diferite persoane spun lucruri diferite nu face dintr-o dată false toate acele păreri. Din 10 oameni, toți pot face 10 afirmații diferite, și se poate ca unul dintre ei să afirme adevărul.
Existența mai multor religii nu este semn nici că toate sunt false nici una sau alta este adevărată. Dacă fiecare religie afirmă despre un anumit lucru ceva diferit, se poate spune că cel mult una dintre ele este adevărată. Cum s-ar putea afla care dintre ele este adevărată, este o altă discuție, dar în niciun caz existența altor religii decât creștinismul nu face creștinismul neadevărat.
De cele mai multe ori, argumentul acesta ia o turnură ușor emoțională. Ceva de genul “Da, sigur, tocmai tu ai adevărul!”. Adică o afirmație este interpretată ca pretenție și pretenția este văzută ca aroganță. Dar cum nu este nicio aroganță în spune că afară plouă dacă într-adevăr afară plouă, la fel nu reprezintă nicio aroganță în a spune că Hristos este Fiul lui Dumnezeu dacă într-adevăr Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
14. Cei necredincioși sau de alte religii vor merge în Iad
Strâns legată de problema anterioară este aceasta, a mântuirii celor de alte credințe. Trebuie spus însă că obsesia aceasta a certitudinii mântuirii, și chiar a predestinării, este oarecum recentă. Deși cu siguranță a existat și înainte, într-o formă sau alta, creștinismul protestant a fost în mod deosebit afectat de această sciziune între credincioșii care sigur se mântuiesc și necredincioșii care sigur “merg în Iad”.
Ori Evangheliile și Noul Testament în general nu oferă nicidecum o rețetă, un set de criterii clare care să spună “cine unde merge”. Tocmai fiindcă mântuirea presupune și implică dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de ceilalți oameni. Ori aici nu este loc de calcule și de planuri. Omul care are dragoste sinceră nu mai este preocupat de mântuirea personală ca deziderat egoist, ci vede apropierea de Dumnezeu în lumina relației sale cu ceilalți oameni.
De aceea, a spune despre cei care, din rațiuni culturale, istorice, geografice, nu au luat cunoștință directă și amănunțită de credința creștină, că aceștia nu se vor mântui, este cel puțin o impietate serioasă, dacă nu chiar erezie.
15. Crede și nu cerceta!
O expresie pornită într-un context foarte particular, a devenit stindardul ignoranței anti-religioase secole la rând, și bântuie și astăzi conversațiile și discursurile pline de patos ale celor care, cumva, se consideră nevinovați de incultură teologică fiindcă, nu-i așa, cultura teologică este ea însăși ignoranță.
Pentru omul care se ia în serios și înțelege să ia în serios chiar și pe cei pe care îi combate, o astfel de sintagmă nu este de niciun folos și nu are nicio legătură cu realitatea.
De la faptul că nașterea științei moderne s-a datorat unor nume mari ale credinței creștine (Galileo Galilei, Isaac Newton, Blaise Pascal, Renes Decartes, și alții), și până la chiar îndemnul mântuitorului “Bateți și vi se va deschide, căutați și veți afla!”, și “Veți afla Adevărul, și adevărul vă va face liberi”, toate acestea dizolvă fără drept de apel orice acuzație cum că credința creștină ar încuraja și cultiva ignoranța.
Dimpotrivă, chiar cei care se grăbesc să își împânzească discursul cu elementele comune și strategice gen “evul mediu”, “anti știința”, “ignoranță”, “anti progres”, “retrograd”, sunt cei care dau dovadă de incultură și ignoranță, și preiau de-a gata un discurs ideologic de joasă ținută.
sursa: ortodox.md
