Are mama două fete
Și-amîndouă vor să fete.
Folclor
…Și atunci a început să miaune. Jalnic de tot. Atunci înseamnă toamnă tîrzie. Era trecut de jumătate de noiembrie și noi părăseam vila de la Peresecina. Închisesem bine ferestrele, încuiasem ușile, legasem poarta. Plecam ca să revenim la primăvară. Unde plecam? – La Chișinău. La un Vladimir Russu în gazdă, un bun prieten de-al nostru. Holtei fi ind, nu vroia să facă în fi ecare sară focul în sobă și ne dăduse nouă cele două odăițe ale maică-si de pe strada Izmail. Vorba e că soția, la început de an, vînduse apartamentul nostru de lîngă Telecentru, ce-i drept, pe bani buni, însă imediat îi depusese pentru un viitor apartament, mai confortabil, într-un bloc construit prin cooperație. Soția îmi dăduse asigurări că pe la sfîrșit de august vom intra în casă nouă. . ..Cînd pregătisem vila de iernat, era trecut de jumătate de noiembrie. Precum am și presupus în discuțiile în contradictoriu purtate sporadic cu preaiubita mea soție.
Mașina de-acum începuse să sforăie a ducă, cînd deodată mîța a început să miaune. Jalnic de tot. Soției i s-au umplut ochii de lacrimi. Eu îi aduceam aminte de ce-i spusesem încă în primăvară. ”Hrănește-o, dar dă-i de mîncare cît mai departe de casă”. Iubita îmi spune că coboară din mașină și rămîne cu mîța pe deal. …Iată așa a ajuns mîța să trăiască la gazdă împreună cu noi. Dar era o mîță bolnavă. Soția a tot dus-o pe la doctori, dar n-a putut-o salva. Și a fost mare jale și mult plînset în cele două odăițe de pe strada Izmail. Se pare că și eu am scăpat o lacrimă zgîrcită la moartea acelei mîțe aduse de pe deal, de la Peresecina.
Apoi mi-am probozit iubițica: ”Vezi ce-ai pățit? Dacă te mai văd că hrănești vreo mîță sau vreun cîne vagabond – nu știu ce-ți fac!” Mă dădeam mare gheroi în fața unui tovarăș de viață mult mai puternic decît mine… Însă știind prin cîte a trecut și a avut de suferit, iubita a acceptat: nu vom mai deveni dependenți de mîțe străine și cîni vagabonzi.
Căci omul nostru e mare animală pe lume, uneori iubește mai mult cînele decît omul!
Au trecut mulți ani de atunci. Acum un an, primăvara, soția mă cheamă la balcon și-mi arată cu degetul spre panoul de electricitate atașat de peretele din spatele blocului. Peste puțin timp, din panou își fac apariția, pășind grațios, trei mîțișori. ”Sărmanii de ei! Au să piară”, – se tînguiește soția. ”Și ca să nu piară?” – ”Ca să nu piară, hai s-o hrănim pe mama lor”. Accept, căci n-am să sărăcesc dacă voi hrăni o mîță, aruncîndu-i cîte ceva de la balcon. Numai că, iofomachi! mîțele de la oraș nu-s ca cele de la țară. Îs alintate, dragă. Mîța noastră ronțăia cu deosebită plăcere coaja de pîne, cînele prindea din zbor boțul de mămăligă, pe cînd aiestea de la oraș nu mănîncă nici pîne proaspătă muiată în lapte dulce! Lor dă-le pește sau Kitekat! Fie, căci de asta n-am să sărăcesc. Însă într-o zi soția vine și mă anunță: ”Nu știu ce să mai fac. Eu dau s-o hrănesc pe-a noastră, însă alte zece pisici vin și-i fură mîncarea de dinainte. Și proasta noastră rămîne fl ămîndă și iar se pune pe mieunat”.
Mîțișorii s-au făcut mari. Mîța cea bătrînă a dispărut, au dispărut alți doi frățiori. A rămas doar o pisică, care apare la balcon și miaună ca și mă-sa pe timpuri. O hrănim? – Dar de ce nu? – Că-i una și-i singură, sărmana.
…Există și țărance rele de muscă, dar majoritatea, prinse cu lucrul de cu buna dimineață pînă sara tîrziu, nu prea știu de libido. În schimb, pe cele cu de toate în casă și cu rînduri de inele pe degete, pe cele care nu fac nimic ziua întreagă le apucă urîtul și le intră în cap prostiile. Se lasă la sărutat ca grîul la secerat.
…Zilele acestea, din nișa de sub balconul vecinului nostru și-a făcut apariția, pășind grațios, trei mîțișori. E toamnă. Văd frunzele și nucile în iarbă… ”Sărmanii de ei! Au să piară”, – se tînguiește soția. ”Și ca să nu piară?” – o întreb eu… (viorel mihail)
sursa: Sapamana
