În iulie 1941, au fost împușcați 11 locuitori din satele Pitușca și Păulești.
Armata Roșie se retrăgea din Moldova și venise ordin de sus, de la Moscova, să fi e lichidați dușmanii deschiși ai Puterii Sovetice. Zic de o directivă, căci și în satul meu de baștină urmau să fi e lichidați oamenii care se ascunseseră de bombardamente în Căsoaia din Crapata. Șeful pichetului de grăniceri și comisarul se îndreptau grăbiți spre satul Izvoare, spre răsărit, ca să nu fi e capturați de inamic. Trecînd prin adîncitura dintre stînci, comisarul a dat cu ochii de oamenii cu fețe speriate, adunați în căsoaie. Îi zice șefului de pichet: ”Să arunc o grenadă în ei?” Șeful pichetului îl oprește. ”Păi, avem ordin, – spune comisarul, – ei ne vor fi dușmani.” ”Copiii din gura peșterii nu ni-s dușmani”. Astfel, costicenii mei n-au devenit victimele unui masacru ca cel de la Pitușca și Păulești.
Peste ani și ani, prin 1967, învățătoarea de istorie din satul Proscureni ia legătura cu cei doi foști grăniceri. Rămăseseră în viață, ieșiseră cu bine din război. I-a invitat în ospeție. Au dat curs invitației. Și iată că la Costești, de 9 mai, oamenii vin la o întîlnire cu cei doi veterani. Peste înduioșările inerente revederii, printre uralele de Ziua Biruinței, deodată se aude vocea unui consătean: ”Da de ce ai vrut să arunci granata în noi, atunci cînd plecai de la noi, în ‘41?” Un moment de confuzie generală, după care festivitatea a continuat conform tipicului sărbătorilor sovetice, încheindu-se cu un montaj de versuri patriotice: Băteau obuzele din plin în cuibul fi arei din Berlin și Noi nu dorim ruine, tranșei adînci prin grîne…
…La Pitușca și Păulești însă, directiva coborîtă de la centru fusese pusă în aplicare. Cu participarea directă a găbistului Gheorghe Kutîrkin, au fost împușcați 11 moldoveni. Cel de-al doisprezecelea, Andrei Lozovanu, a scăpat cu viață.
După război, Gheorghe Kutîrkin a revenit în Moldova. Mai întîi a locuit în raionul Cimișlia, peste un timp însă, văzînd că nimeni nu-i caută pricină, s-a stabilit chiar în satul în care comisese crima. A fost președinte de colhoz. După moarte, locul luîndu-i-l un fecior de-al său, Iura. Alt fecior, Vladislav, deveni cu timpul om mare la Chișinău, șef de ”Госплан”.
Într-o dimineață devreme pe timpuri de renascentism național, vine la mine acasă Ștefan Maimescu, pare-mi-se. Să mă ieie ”la scris”.
Urcăm în mașină și plecăm la Pitușca, căci nu-i lucru de șagă:11 oameni împușcați! Pînă măi dăunăzi, nu puteai să deschizi gura, dar acum… Acum haideți să spunem, fraților, adevărul, căci a venit libertatea la putere.
Încerc să leg capăt de vorbă cu sătenii. Sătenii, reticenți, cum zic românii, zgîrciți la vorbă. Da, am auzit de așa ceva, însă asta a fost demult… Eu nu știu, însă vecinul meu ar putea să vă spună cîte ceva. Vecinul: cel care v-o trimis la mine vrea să mi-o facă… Eu nu știu nimic, duceți-vă la selsovet, secretara primește bani pentru asta. Cineva ne trimite la o femeie din centrul satului. O întîlnim venind de la magazin. Îi povestim că un bunel de-al ei… Da, pe bunelul meu de pe mamă l-au împușcat în vii. Tata lui Iura, care-i amu președinte la noi, el l-a împușcat. A oftat, a tras aer în pept, a dat-o pe bocet, dar, reveninduși, privi cu teamă în jur: oare nu a tras cineva cu urechea la spusele ei? Femeia își înghiți lacrimile, dădu a lehamite din mînă și s-a dus plîngînd în drumul ei. N-a mai vrut să vorbească cu noi.
După mai multe încercări de a descoperi ceva, speranța noastră era Andrei Lozovanu (sper că nu i-am schimonosit numele): el trebuia să fi e împușcat, dar a scăpat și era în viață. Căsuța lui, cam hrentuită. Cu prispa depărtată de perete, cu pereții coșcoviți. Casă de vădăoi, nevastă- sa plecase demult în lumea celor drepți.
Bătrînul ne întîmpină cu nespusă bucurie. În general fi e spus, oamenii de la Centru și de la Sud sînt mai primitori decît cei de la Nord. Dacă te văd trecînd pe drum, te cheamă la ei în ogradă, la o tocitoare de vin. Eu îs de prin părțile Nordului. Bătrînul iese cu tocitoarea din bașcă, împle paharele oaspeților dragi sosiți de la Chișinău, că și el are două fete acolo. Amîndouă au metrică și lucrează cusătorese la ”Steaua Roșie”. Ridicăm paharele. Bade Andrei, mata ești singurul care a scăpat cu viață atunci, în vara lui 1941… Andrei Lozovanu pune paharul pe masă, nu-l mai duce la gură. Se uită la mine ca găina la soare. Mă cîntărește cu privirea, apoi îmi spune: ”Măi băiete, ce-a fost s-a văzut, ce-a fi s-a mai vide…” Folclorici țăranii noștri! Vorbesc în childuri. Mai bem cîte un pahar, ne muiem cu încetișorul. Nu-i nimic, trupul se moaie, însă limba se dezleagă. Voi mai repeta întrebarea și, mai știi… Andrei Lozovanu însă, fără să se mai uite chiorîș la mine, îmi lămurește: ”Măi băiete, ți-am spus o dată: ce-a fost s-a văzut, ce-a fi s-a mai vide. – Face o pauză și continuă: – …Și cum vă spuneam, am și eu neamuri la Chișinău, două fete – amînl Atunci cînd lipsește sentimentul de frică… două cu metrică la mînă…” Oare ce vrea omul ista de la mine? Poate crede că-l cunosc pe directorul de la ”Steaua Roșie”, să pun un cuvînt bun pentru fetele sale? Ceva nu-mi iese la socoteală. Andrei Lozovanu coboară în bașcă. Cam greu revine. A trebuit să-l ajutăm să iasă, că de tocitoare am avut noi grijă să i-o luăm la timp din mînă: la timp și fără perderi. Bătrînul acum rostește cu greu cuvintele, înghite litere, mănîncă silabe întregi. Dar cum să ies din casă fără nici un rezultat? Oamenii zic că atunci cînd fugeai prin vie… Ca să nu te împuște, matale ți-a dat prin cap să scoți vestonul și să-l ridici deasupra capului. Gloanțele au ciuruit vestonul, dar nu omul”. – ”A triia oară îți repet: ce-a fost s-a văzut, ce-a fi s-a mai vide. Fetele trăiesc la ob… la obșcejîtili. Vă dau adresa dacă vreți. Adresa la care vreți, la cea mai mare ori la cea mai mică?” – ”C’est tout!”, cum zic francejii. – Va trebui să părăsim casa care a fost atît de primitoare cu noi.
Andrei Lozovanu adormi îmbrăcat, cu capul pe pernă…
Au trecut ani buni de atunci, am mai acumulat experiență de viață, mi-am amintit de frica trasă în copilărie, cînd m-am apucat să curăț izvorul din Valea ovreilor. Să nu cumva să vină cineva după apă, iar izvorul să fi e tulbure. Ca să se limpezească, acel cineva ar fi fost nevoit să aștepte o bună bucată de ceas. Și acel cineva a venit. În acel moment, luat prin surprindere, simt și amu, piciorul meu, sprijinit de o piatră, începu să tremure și să lipăiască cu talpa sandalei – lip-lip-lip, lip-liplip! – în apa tulbure de izvor. De frică începuse a lipăi.
…Și mi-am zis: ”Tare prost mai ești, măi Jiorele! Chiar n-ai priceput de ce moș Andrei Lozovanu nu ți-a răspuns la întrebare? Păi în el e adunată atîta frică, încît unui om i-ar ajunge nu pentru una, ci pentru cîteva veți. Închipuie-ți cum alerga prin vie cu vestonul ridicat deasupra capului, iar în urma lui țăcăneau împușcături de armă automat. Încearcă să deschizi gura, cînd un sat întreg nu îndrăznește să spună un cuvînt de rău celui care a împușcat 11 oameni, și care, revenit la locul crimei, știa că nu va păți nimic pentru fapta sa, că nu avea să fi e pedepsit.”
sursa: revista Săptămâna
