Moto: Despre morți numai de bine saunimic în afară de adevăr.
Hilon din Sparta
Sară cu prieteni, sub bolta de piatră a unui beci de la Sculeanca. Beciul aparține unui chișinăuian, unui gospodar cu casă la pămînt. Vizita este efectuată la invitația unei rude foarte apropiate a gospodarului cu mîndrețe de casă la pămînt.
Gospodarul impunea respect și pietate literaților veniți în vizită: capitalia, ba și întreaga Moldovă îl știau de mare luptător pentru dreptate și adevăr. Adevăr istoric, cum spun astăzi învățații. Din cauza acelui adevăr, luptătorul fusese silit să trăiască șapte ani ca Lenin, în surghiun… Se cam lepădase de politică, căci i se făcuse acru și amar pe sufl et de atîta frig rusesc. Fostul luptător pentru dreptate și adevăr căuta de cei doi ari de vie de pe lîngă casă ca împăratul Domițian de straturile de curechi. Toamna ieșea în Centru cu două căldări cu crizanteme, pe care le vindea cu cîte 25 de copeici stibla, căci erau cam mărunțele. Odată, un băietan a cerut șase fl oricele, iar fostul luptător pentru dreptate și adevăr istoric, sufl et blînd și caritabil, a încercat să-l căineze: ”Se vede că duci la vreun mort fl orile acestea…” Răspunsul l-a lăsat cu gura căscată: ”Nu la mort, bădică, – i-a răspuns băietanul, – nu la mort mă duc, ci la două curve”. Alintat, alintat tineretul de astăzi. De stătea el măcar un an în închisorile din Mordovia, nu ar fi răspuns așa de urît! …
Din vorbă în vorbă, grupul de literați invitați de ruda apropiată a fostului naționalist în beciul de la Sculeanca a început să discute politică. Tema: cine-i cel mai iubit dintre pămînteni?
Aici trebuie să fac o remarcă. Stăpînul chihniței nu era chiar atît de darnic precum s-ar părea la prima vedere, încît să le zică mușteriilor: măi băiței, întrați în beci și beți din vinul meu cît încape în voi! Nu. Pur și simplu, îi dăduse voie rudei sale foarte apropiate să pună la el în beci un butoi cu vin.
Vremea trecea și discuția se aprindea. Băutorii se împărțiră în două grupări beligerante. Prima grupare: un scriitor pentru copii, care avea năravul să-și rumenească buzele; un critic literar tortoșel, care-și bea paharul încet, ca și cum l-ar fi supt cu paiul; un epigramist, care cădea rupt de oboseală după primele trei rînduri scrise cu litere de-o șchioapă pe hîrtie, căci la compus, cîine-cîinește, se mai descurca el, dar la scris – uf, scrisul epigramei de patru rînduri îl dădea de sminteală. Anume el striga că cel mai iubit dintre pămînteni e Ceaușescu; a doua grupare, alcătuită din tata lui Găgăuță, plus autorul ”Tunului din pantaloni” și Poetul țărănimii socialiste, îl apăra pe Preda, susținînd că cel mai iubit dintre pămînteni este chipul neîntinat al mîndrului popor român, care exultă prin spontaneitatea, prin vulcanica și impresionanta vitalitate a lui Puloș… Și cum nu-și dădeau întîietate în discuție, deodată aud că cineva țipă pe-afară… Literații amuțesc. Își încordează auzul. De sus, de afară, se aud strigăte: ”Naționaliștii! Naționaliștii! Miliția! Veniți și-i luați! Naționaliștii! Naționaliștii!”
Unul dintre băutori dă să iasă. Să vadă ce s-a întîmplat. Însă, vai, ușa de la beci e cu zăbrele de fi er și e încuiată pe dinafară. Literații, popor curajos, o puseseră de mămăligă. Pe dată au uitat de cel mai iubit pămîntean. Căci cu nebunul nu te pui, cu el nu-i de glumit. De nebun taie poala și fugi. Care poală tăiată, dragă, care poală, căci bărbații au altceva? Amuș vine miliția și ne înfl ă pe toți, ne duce pe sus și ne trimite, ca pe Cărare, învățători de limbă moldovenească într-un sat din raionul Telenești… Epigramistul se caută la prohab, tata lui Găgăuță se ascunde după o balercă, cel cu tunul din pantaloni rîde fără să știe de ce. Însă tocmai în acele clipe cumplite, din cumplite vremi, intervine salvator ruda apropiată a fostului naționalist. ”Stați așa și nu vă mișcați; nu vă faceți probleme. Va deschide. Dar trebuie să ne ridicăm cu toții la gura beciului și să strigăm în cor: ”Ceaușescu e căcăt! Ceaușescu e căcat!”. Nu zăbavă, după cinci minute de strigăte licențioase la adresa iubitului conducător al statului român și al tuturor românilor de bună credință, ușa de la beci s-a deschis. Ostaticii au răsuflat ușurat și, treji-trezuți, ca și cum n-ar fi pus în gură leac de băutură, au rupt-o din loc care și încotro, fără să-și mai ia la revedere unul de la altul, fi indcă ma-are frică mai avuseră a trage, sărmanii.
Peste ani și ani, cineva a întrebat-o pe ruda apropiată a luptătorului pentru dreptate și adevăr științifi c, pe care anii șezuți la închisoarea din Mordovia îl făcuseră să uite odată și pentru totdeauna de frumusețea luptei pentru dreptate și adevăr științifi c:
– Dar ce rău putea să-i facă Ceaușescu moșneagului de era așa de pornit împotriva Geniului Carpaților?
– Se vede că i-o fi făcut ceva, dacă a zis că nu moare pînă nu-l vede împușcat ca pe-un cîne. La o săptămînă după ce Ceaușescu și Ileana au fost puși la zid, socru-meu a chemat popa, s-a spovedit, apoi, peste două zile, a plecat în lumea celor drepți, acolo unde frunza de vie nu ruginește, acolo unde cîntă sfinții.
Viorel MIHAIL, Săptămâna
