Am revenit, după 14 ani în sala de nașteri!… Ajungem în Secția Obstetrică. Pentru că scrie „acces interzis”, așteptăm cuminți lângă ușă până ne va lua în primire moașa-șefă, pentru a ne duce în sala de naștere. Alături de noi mai așteaptă câțiva tătici. Doi stau sprijiniți de perete, iar unul stă pirostrii și scrie ceva pe Facebook. Toți tac! În aer se simte o presiune. E clar – aceștia sunt tăticii care așteaptă marea veste – „Felicitări, sunteți tătic!”. Medicii și asistentele medicale aleargă de-a lungul coridorului. Intră pe-o ușă, apoi ies fuguța și intră pe alta. Un medic iese grăbit și fuge la capătul coridorului, acolo unde este sala de operații…
Începem să bănuim că s-ar fi întâmplat ceva, așa că fotograful nostru își pregătește grăbită aparatul de fotografiat ca să nu rateze senzaționalul.
Moașa-șefă aleargă spre noi…
– Dacă am avea un pedometru la picioare, v-ați convinge că facem câte zece km pe zi alergând pe aceste coridoare. Picioarele deja merg singure, nici nu mai simțim oboseala. Hai fuguța, îmbrăcați echipamentul steril și mergem în sala Nr. 4. Lenuța se pregătește să nască…
„A-a-a-a-a, au-au-au, a-a-a-a-a”, strigătul unei viitoare mămici răsună cu ecou pe tot coridorul. Cât ne îndreptăm spre Sala nr. 4, acest sunet devine tot mai pregnant, mai ascuțit. În dreptul ușii pe care scrie „Sala de travaliu nr. 7” sunetul devine și mai puternic.
– A-a-a-a-a, nu mai poooooot, a-a-a-a-aaaaaa
– Asta-i Irina, ne spune moașa. Este la prima naștere, așa că este mai gălăgioasă.
Ajungem la sala de travaliu. În mijlocul sălii, masa de naștere și o mămică în chinurile facerii (expresie furată din Biblie, dar tare potrivită pentru ceea ce văd). În jurul ei roiesc medicii. Unul stă la căpătâi și-i vorbește întruna, încurajând-o, fără să tacă nici o secundă. Unul o netezește pe burtă, uitându-se ba spre mămică ba spre cei doi medici care stau lângă picioarele ei – câte unul la fiecare picior. Încă un medic stă așezat pe scaun și se uită concentrat între cele două picioare cățărate pe capră.
– Lenuța, acum depinde doar de tine. Nu te gândi la durere. Respiră. Tu respiri și copilașul se liniștește. Hai, trage aer în piept și împinge. Mai tare! Mai tare! Acum! Împingeeee! – strigă medicul, ridicându-se de pe scaun și luând o poziție ca înaintea unei lupte, fără să-și ia privirea de la căpșorul copilașului care începe să se vadă.
Noi stăm lângă ușă, iar scena pe care o vedem, pare ruptă dintr-un film – un medic căruia i se vede doar capul între două picioare încălțate în șosete galbene și sprijinite puternic de cele două stative ale mesei de naștere.
Lenuța are pielea albă, iar mâinile și le-a încleștat de mânerele mesei împingând din răsputeri. Burta i s-a bombat, dând impresia că fătul stă în picioare, încăpățânându-se să urmeze instrucțiunile celor care o asistau pe mămica lui. Medicul , moașa și asistentele se agită în jurul ei. În acest moment, în sală intră grăbit șeful secției, Ruslan Samoilenco. Se duce direct la masa de naștere.
– Am primit acum alt copil în altă sală. Care-i situația aici?
Se uită la deschiderea colului uterin, analizează situația își ridică privirea spre viitoarea mămică și-i zice vesel:
– Văd că acușica vom naște! Da, Lenuța?
Și zâmbește larg. Duios. De altfel, toți medicii sunt cu zâmbetul pe buze. Și moașa. Și asistentele. Și infirmierele. O atmosferă pozitivă și caldă – ideală pentru venirea pe lume a unui suflețel atât de așteptat de părinții lui.
Sora medicală aranjează pelincuțele pe o masă, întoarce capul spre gravidă, apoi…liniște. Nici Lenuța, nici cei prezenți în sală nu scot nici un sunet. Nici măcar mămica din Sala nr. 7 nu mai strigă. Liniște! Și de-odată se aude: „tuc-tuc-tuc-tuc-tuc!”.
– Lenuța, auzi inimioara copilașului? Auzi? Este copilașul tău, Lenuța. Hai să-l ajutăm să vină pe lume! Uită de durere și concentrează-te doar la minunea pe care o s-o îmbrățișezi în câteva clipe. Ești pregătită?
– Da…nu mă gândesc la durere…eu nu mă gândesc la durere…Nu mă gândesc la durere! – strigă ea și a înșfăcat vânjos de mânerele mesei împingând puternic.
– Împinge! Bravo! Hai! Singurică! Încă un pic!
– Mă doare! Mă frige tot!
– Hai, Lenuța, haaai!!!
Corpul mamei se contractă, își sprijină puternic picioarele pe stativele de la capătul mesei, apucă mânerele cu degețelele ei subțiri și, cu o putere supraomenească, a început să împingă copilul, strigând neîntrerupt parcă fără să-și mai tragă aer…
– Nu mă gândesc la durere! Nu mă gândesc la durere! Nu mă gândesc la durere…
Apoi…un corp de copilaș a ajuns în mâinile doctoriței care l-a ridicat victorios deasupra mamei. Instinctiv, mămica a întins mâna spre el, l-a atins și a început să plângă în hohote.
– De ce plângi, Lenuța?
– De bucurie…
Imediat, puiul de om este pus pe burta mamei, sora medicală îl acoperă cu pelincuță sterilă, iar altă soră medicală îl „detașează” de corpul mamei prin tăierea cordonului ombilical și …toată sala se umple de cel mai dulce sunet:
– Ua-ua-ua-ua-ua…
Lenuța continuă să plângă în hohote. De bucurie. Își privește copilașul și îl îmbrățișează cu ambele mâni.
– Mihăiță…Mihăiță, puiul mamei…
Momentul atingerii puiului de om abia născut de corpul mamei îmi răscolește toate emoțiile, așa că încep să plâng lăsând lacrimile să curgă peste cuvintele din carnetul meu scrise aproape indescifrabil. Fotograful meu tot plânge. Emoțiile de la nașterea unui ghemotoc de om nu pot fi comparate cu nimic. Medicina are multe minuni. Nașterea este una din ele.
În aceste secunde, între tânăra mamă și copilașul ei se înfiripă o relație care va dura toată viața. Medicii spun că atunci când copilul este pus pe burta mamei, atunci când pielea lor se atinge, apare instinctul matern și secreţia de ocitocină, hormonul care declanşează contracţiile uterine şi secreţia de lapte. Cu cât nou-născutul este dus mai devreme la sânul mamei, cu atât lactaţia apare mai rapid.
Ocitocina o ajută pe mamă să fie calmă, să-și admire copilașul, în timp ce medicii continuă să se agite în jurul ei. După ce se naște copilul, placenta se desprinde de pereții uterului și este eliminată. Procesul survine de la sine, este nedureros și relaxant. Placenta este depozitată într-o pungă și sigilată.
Bebelușul este preluat de asistente, culcat pe o masă specială, încălzită. Este curățat de lichidul amniotic și sânge, apoi i se curăță ochii și căile respiratorii cu un aspirator nazal. Cordonul ombilical este scurtat, fiind înlăturată bucata de vreo 20 de cm, lăsând cam 3 cm și fixându-l cu o clemă. Trei doctorițe stau în jurul mesei, ca cele trei Ursitoare din poveste și îi examinează fiecare centimetru de piele, mânuțele, piciorușele, îl palpează, îl ascultă cu stetoscopul și îl cântăresc. Aceste proceduri sunt făcute rapid, medicii mișcându-se cu o viteză incredibilă.
– 3195 grame!
Una din cele mai frumoase poze, pe care am admirat-o îndelung cu toată redacția a fost cea în care Mihăiță este cântărit și cea în care mămica lui este în al nouălea cer de bucurie.
– Lenuța, nu ești ruptă deloc. Nu avem ce coase. Felicitări, nașterea a luat sfârșit! Crește-l sănătoasă pe Mihăiță!
Lenuța mai are un copil, o fetiță, iar soțul ei și-a dorit foarte mult un băiețel. O roagă pe sora medicală să-i transmită telefonul mobil. Formează un număr de telefon și zâmbind cu gura până la urechi, așteaptă ca la capătul celălalt să-i răspundă cineva…
– Alo, puiu’, vii să-ți vezi băiatul?
Din Sala de travaliu Nr. 7 se aude același țipăt prelungit, cu intervale de câteva minute. Ieșim în coridor și aceeași agitație – surorile medicale continuă să alerge. Nu au timp să stea pe loc, să comunice, așa că aruncă frazele din mers:
– În sala de la capătul coridorului avem o mamă cu grupa de sânge negativă…
– Ala, în sala 1 avem nevoie de epidulară!
– Sunați-l pe anesteziolog!
– Ce deschidere are mămica din sala 7?
– Moașa, vă rog încoace!
– Vin!
– Unde-i asistenta mea?
Pe lângă noi trece o graviduță în halat galben cu o burtă E-NOR-MĂ. Micuță de statură, are un mers ca de rățușcă, mutându-și greutatea burții de pe un picior pe altul. Îmi zâmbește larg. Un zâmbet din acela din desenele animate – duuulce și pozitiv. Când am privit-o, timpul parcă s-a oprit în loc. Ceva îmi părea cunoscut , ceva tare-tare cunoscut. M-am oprit și…mi-am amintit. Exact așa arăta zâmbetul meu acum 14 ani, înainte de a intra în sala de naștere… victorios! Pentru că fotograful nu era lângă mine, atunci când a revenit i-am spus să fie atentă la o graviduță în halat galben și să-mi obțină o poză cu ea. Obligatoriu!
Lilia Razborschi iese din sala 4 cu o cutie în brațe.
– Haideți în Sala 2 să vedeți un copilaș născut înainte de termen.
Când intrăm, pe masa pentru nou-născuți stă un ghemuleț micuț de om, înfășurat în peliculă și pelincuțe.
– Este foarte important să păstrăm căldura copilului. Imediat după naștere, copilul este umed de la lichidul amniotic. Evaporarea acestui lichid și aerul rece contribuie la pierderea căldurii, reducând căldura corpului copilului. Iată de ce imediat după naștere, copilașul este șters foarte bine și pus pe masa încălzită. În cazul copiilor prematuri, recurgem și la metoda învelirii în peliculă, care păstrează foarte bine căldurica.
În timp ce ne povestește, asistenta medicală dă la o parte păturica, apoi pelicula, de sub care se văd niște piciorușe subțiri-subțiri, la fel ca mânuțele. Scoate un scâncet subțirel. Nici nu poate să plângă puternic. Este ca o păpușă de porțelan – fragil. Cu toate acestea, surorile medicale, îl întorc pe toate părțile, examinându-l și măsurându-l cu o îndemânare căpătată cu anii. Mămica lui stă întinsă pe masa de naștere având încă nedezlipit cordonul ombilical.
– 1960 grame!
– Lungimea?
– 42 cm!
– Burta?
– 26 cm!
– Capul?
– 29 cm
– Ducem fetița în sala de reanimare, îi facem roentgenul și dacă totul este bine, o aducem înapoi și o lăsăm cu mama ei.
– Aduceți „Mercedesul”!
„Mercedesul” se dovedește a fi incubatorul care a stat până acum în coridor, lângă ușa, pregătit special pentru acest copilaș născut prematur. Moașa îi pune bentița cu numele, data și ora nașterii. Băieții primesc bentiță albastră, fetițele – roză. Incubatorul cu puiul de om cu bentiță roză la mânuță este împins în coridor, iar moașa, cu un zâmbet larg se întoarce spre colegii ei:
– Hai, mai departe…
În Secția Obstetrică Nr.1 lucrează patru medici, 13 moașe și patru asistente medicale. Lilia Razborschi ne spune că numărul moașelor este prea mic, iar în zilele când se nasc câte 25 de copii le este greu să facă situației.
– Trebuie să acordăm multă atenție gravidelor. Să stăm de vorbă cu ele, să le calmăm, să le încurajăm, să le servim chiar cu un ceai. Orice, doar să le știm calme și pregătite emoțional pentru naștere. Procesul este dureros. Până și pereții sunt străini pentru ele, așa că noi încercăm să le pregătim. Nu suntem doar moașe, dar și psihologi.
În coridor – liniște. În camera de gardă șeful secției stă înconjurat de colegii săi. Toți zâmbesc și vorbesc relaxat. Dacă te uiți la ei, ai spune că sunt ca o gașcă de prieteni, doar că se uită întruna la un ceas mare de pe perete și discută nu despre bere sau pescuit, ci despre travaliul pacientei din Salonul 7, iar la urechile mele ajung doar termeni medicali: „epidulară”, „grupa 1, negativ”, „ce deschidere are?”, „prima sarcină”, etc.
Pacienta din Sala 7 continuă să țipe.
Pacienta cu halat galben nu se mai vede pe coridor.
Fotograful meu îmi face din ochi și-mi spune că mi-a făcut rost de o poză cu ea.
Eu sunt mulțumită. Asta se vede pe fața mea.
Sunt obosită. Am stat mult în picioare. Am acumulat prea multe emoții. Mi-am răvășit amintirile.
Mă așez într-un scaun cu rotile și încep să scriu reportajul. În gând. Îmi place…
O graviduță cu bazinul lat, burtica mică și coapsele mari intră în secție. Are în mâini o geantă și o pungă neagră. Două surori medicale o întâmpină și o conduc la capătul coridorului. Alta vine spre noi.
– Avem o sarcină gemelară. Mămica este în sala de operație. Chiar în acest moment medicul îi face operația cezariană. Vreți să-i vedeți?
Evident! Cine nu vrea să vadă o naștere… gemelară!!! Intrăm în sala de operație de la capătul coridorului și… văd halatul galben, „vânat” de mine pe coridoare cum stă împăturit frumos pe geam. Deci iată cine-i mămica de gemeni!.. Iată de ce mi-a atras atenția burtica ei E-NOR-MĂ! Am reușit să văd că în jurul mesei de operație sunt 7 medici, iar peste 30 de secunde din burtica mamei a și fost scos primul copilaș.
– Ora 13.44 min. Băiat!
– Grupa 1 pozitivă!
– 2115 grame!
– 45 cm!
Aceeași procedură – trei surori medicale l-au șters, curățat și i-au aspirat căile respiratorii. Una din ele a turnat într-o eprubetă puțin sânge din cordonul ombilical pe care îl va duce la laborator pentru efectuarea analizelor. Băiețelul a tras aer în piept și a strigat tare, ca să-l audă și mama lui!
Îl aude…îl aude…
– Ora 13.45. Fetiță!
Fetița este adusă lângă frățiorul ei și încep să plângă în duet, stereo.
– Ua-ua-ua-ua…
– Ua-ua-ua-ua…
– Ua-ua-ua-ua…
– Ua-ua-ua-ua…
„Plânset în duet…” cunoscut termen. Acum 14 ani, într-o sală de nașteri, gemenele mele tot țipau în duet…
După ce luni de zile cari o burtă grea, cu vreo 20 kg mai mult, cu doi copilași în ea, cu mers de rață, în momentul când medicul îți spune „Noi acușica naștem”, apare acel zâmbet pe care l-am văzut la mămica în halat galben – victorios! „În sfârșit!”
În Sala Obstetrică 1, sub conducerea medicului șef Ruslan Samoilenco s-au născut 4048 de copii, dintre care 130 duplexuri și 7 triplexuri.
– În Sala 4 naște Olesea!
– Mergem!
Un tătic fericit trece pe lingă noi. Altul, cu ochelari, a ieșit din sala 8 de travaliu și stă încruntat cu ochii ațintiți la celălalt capăt al coridorului. Așteaptă ceva…Poate o veste mult-așteptată? Poate… „Felicitări, sunteți tătic!..”?
În Sala 4, Olesea se pregătește să devină mamă. Unul din medici îi sprijină capul. Moașa este tinerică. Toți medicii o laudă. Aflu că este rezidentă și îi place foarte mult meseria. Asta se vede după felul cum vorbește cu mămica de pe masa de operație.
– Respiră!.. Așteptăm să treacă durerea apoi iar o să împingem. Este ultima durere!.. Hai să mai încercăm o dată…
Olesea este mămica a două fetițe, de trei și opt ani.
– Felicitări, Olesea, ești mămica unui băiețel!
– Mulțumesc! Și începe să plângă.
– Cum te simți?
– …așa și așa…
– Vezi că ai reușit? Ești bravo!
Dacă se află în contact direct cu corpul mamei în prima oră și jumătate de viață, se întâmplă foarte rar ca nou-născuții să plângă. În schimb, daca îi înstrăinezi de corpul mamei, ei plâng câte 20-40 de secunde, la fiecare 5 minute. Olesea își strânge la piept băiețelul care plânge și-i vorbește dulce…
– Gata, puiul mamei. Ce-a fost mai greu a trecut. M-ai chinuit tu olecuță…Amuș mama te hrănește. Tu tot ești obosit, așa-i? Hai să-l sunăm pe tăticu’ să-l felicităm!
Tânăra mămică nu-și ia ochii de la puiul ei, îl tot admiră și îl examinează.
– Au-au-au! Mă doare în „prag”. Fetelor, eu iarăși am contracții!
– Nu, nu ai contracții. E doar o senzație. Acuș se va elimina placenta, iar noi te vom prelucra.
– Olesea, o să urmeze o procedură un pic neplăcută și dureroasă…
Procedura se dovedește într-adevăr dureroasă, pentru că mămica începe să strige. După ce este mutată pe pat, asistenta îi pune copilașul alături, la sân, apoi, timp de vreo zece minute îi vorbește despre alăptat, schimbările din organism și a stărilor sufletești. Vocea ei este caldă și blândă.
Lucrătorii medicali din secția Obstetrică sunt altfel. Poate pentru că văd cum se naște o personalitate și cu cât greu își face loc în momentul când vine pe lume. Poate pentru că în momentul când mâinile lor intră în contact cu capul copilului care se naște, se produce o explozie hormonală responsabilă de pozitivismul și zâmbetul lor.
Parcă protejându-l de lumea din jur, Olesea își îmbrățișează copilul care doarme liniștit la sânul ei. Deși obosită, nu adoarme. Începând de astăzi ea este responsabilă de viitorul acestui pui de om. „Oare ce va fi când va crește mare?”, „oare va fi fericit?”, „oare …”, „oare…”?
Noi ieșim repejor și ne îndreptăm spre sala de operație. Recunosc coapsele mari ale mamei despre care am spus că are „burtica mică”.
Cezariană. Momentul extragerii copilului din burta mamei mă fascinează, așa că rămân cu gura căscată și admir procesul. Chirurgul apucă cu ambele mâini copilul și-l ridică deasupra capului mamei, îi arată ce minunăție a adus pe lume.
Imediat copilul este pus în pelincuța sterilă din brațele unei asistente medicale, care îl duce pe masa încălzită pentru procedurile standard. Mama stă întinsă pe masă. Chirurgii încep procedura de curățare și închidere a operației. Mămica stă cu capul aplecat pe partea dreaptă – nu-și ia ochii de la asistentele care îi îngrijesc copilul.
Un copil născut prin cezariană este altfel decât cel născut pe cale naturală – pielea corpului este un pic mai închisă la culoare, mai vânătă. În schimb, plânge la fel de gălăgios!
În Sala de travaliu Nr. 7…liniște. În sfârșit. Băiat. Primul ei copil.
Tatăl cu ochelari stă tot lângă ușă. Tot se uită la capătul coridorului. Tot stă încruntat. Ca să-l liniștesc, îl spun să stea liniștit, pentru că toate femeile care au născut sunt bine, iar copilul lui, cel mai probabil stă acum pe burtica mamei lui.
– Doi…
– Ce doi?
– Gemeni. Sunt tată de gemeni.
Ah, deci l-am găsit și pe tatăl gemenilor. Ce poate fi mai frumos pentru încheierea acestei povești?!
– Vreți să-i vedeți? Gemenii dvs… Avem poze!
Bărbatul s-a uitat năucit la noi. A căutat cu ochii aparatul de fotografiat și cu un zâmbet timid și cu o sclipire în ochi abia de a bâiguit:
– …Da…
Imediat, Elena, fotograful nostru, caută în memoria aparatului de fotografiat o poză în care se văd gemenii lui și întoarce ecranul aparatului spre tata.
Reacția lui a fost incredibilă! Frumoasă! S-a uitat mai întâi la poză, a privit-o cu dragoste câteva secunde, au început să-i tremure mâinile, apoi barba și…a făcut stânga împrejur dispărând în spatele ușii fără să ne spună nici un cuvânt. Stăm pe coridor, ne uităm una la alta, apoi la ușa pe care scrie Sala de Travaliu Nr. 8 și știm că un tată plânge în partea cealaltă de ușă. De bucurie. Pentru că este tată. De gemeni!
Sursa: MedNews / Violeta Colesnic,
Foto: Elena Covalenco
