Adormirea Maicii Domnului, cunoscută popular sub denumirea de Uspenia celebrează ziua în care Fecioara Maria şi-a dat obştescul sfârşit, iar popular este ziua care desparte lunile călduroase de cele reci.
Sărbătoarea poartă denumirea de „adormire” pe de o parte pentru că în cadrul bisericii nu se poate vorbi despre „moartea” unui sfânt, iar pe de altă parte pentru că tradiţia bisericească spune că obştescul sfârşit al Fecioarei Maria a fost asemenea unei adormiri.
Potrivit unei Tradiţii Apusene, preluată apoi şi de Biserica din Răsărit, Fecioara Maria a fost ridicată cu trupul la cer.
Tradiţia spune că, apostolul Toma a lipsit de la înmormântarea Fecioarei Maria, dar a venit trei zile mai târziu şi a deschis mormântul pentru a se închina trupului Mariei, dar nu a mai găsit decât giulgiu în care fusese învelit trupul.
Potrivit unei alte tradiţii, trupul a fost ridicat la cer din mâinile apostolilor Petru şi Pavel în momentul în care se pregăteau să îl pună în mormânt, rămânându-le doar giulgiul în care era înfăşurat.
În Sfânta Scriptură nu se vorbeşte despre moartea Maicii Domnului, în schimb cântările şi imnurile de la Vecernia şi Utrenia sărbătorii vestesc adevarata tradiţie a Bisericii în această privinţă.
Când a binevoit Hristos să ia la Sine pe Maica Sa, cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, printr-un înger, mutarea ei de pe pământ la viaţa cea cerească. După aflarea veştii, Născătoarea de Dumnezeu s-a dus pe Muntele Măslinilor ca să se roage.
S-a întors apoi acasă şi a pregătit toate cele de îngropare, încredinţând pe vecine că, mutându-se în ceruri nu numai pe ele nu le va uita, ci pe toată lumea o va cerceta şi o va ocroti. Şi-a împărţit văduvelor sărace veşmintele sale, apoi şi-a luat iertăciune de la toţi şi, culcându-se pe pat, a făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi pentru vieţuirea în pace.
Şi, binecuvântând pe toţi cei de faţă, şi-a dat sufletul în mâinile Fiului şi Dumnezeului ei. Şi multe vindecări s-au împărţit tuturor celor bolnavi, prin binecuvântarea ei.
După credinţa Sfintei Biserici, la Adormirea Maicii Domnului, trupul ei n-a cunoscut putrezirea, care vine după moarte, nici n-a ramas în mormânt. Maica Domnului, cu trupul schimbat, viu şi proslăvit, a fost mutată, cu trup cu tot la ceruri, ca o pârgă a întregii omeniri. Dar, spre deosebire de Mântuitorul, ea a fost dusă la ceruri de îngeri, nu prin puterea ei, ca Mântuitorul.
Fecioara Maria este identificată în Panteonul românesc în mai multe ipostaze: Sântămăria Mare (15 august), Sântămăria Mică (8 septembrie) şi cu sinonimele Maicii (Precesta Mare şi Precesta Mica).
Importanţa calendaristică a Sântamăriei Mari este subliniată de postul de două săptămâni care o prefaţează (1-14 august), de pelerinajele organizate la mânăstirile cu acelaşi hram, de deschiderea unui important sezon de nunţi (16 august – 14 noiembrie), de începerea târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, de praznicele de pomenire a morţilor şi pomenile date pentru cei în viaţă.
Perioada dintre cele două Sântămării, numită Între Sântămării, se consideră timp optim pentru semănăturile de toamnă, „campanie de semănat” .
Maica Domnului a beneficiat de o venerare aparte în Ortodoxie, fiind considerată deasupra celorlalţi sfinţi, existând mai multe biserici şi mănăstiri româneşti care poartă hramul Fecioarei Maria, dar şi localităţi care au acelaşi nume.
Sărbătoarea este precedată de un post de două săptămâni, aspru, fiind considerat o „ruptură” din Postul Mântuitorului.
În unele zone ale ţării, Sfânta Maria Mare era considerată zi de pomenire a morţilor, iar la Sfânta Maria Mică – Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) sunt sărbătoriţi cei care poartă acest nume.
De asemenea, în tradiţia populară sărbătoarea de la 28 august este „hotarul” care desparte lunile călduroase de cele friguroase, iar din această zi bărbaţii poartă căciula până la sărbătoarea Sfântului Gheorghe (6 mai).
Sursa: ortodoxia.md
