Continuăm seria de interviuri realizate în cadrul proiectului ”Devianța pozitivă”. Noul nostru erou este Oleg Tiurin, voluntar al Centrului Social Regional ”Viața cu Speranță”, care peste 13 ani trăiește cu HIV și o face cu demnitate.
Oleg, acum o lună am realizat un interviu cu Tatiana Meșereacova și, din spusele ei, am înțeles că urma foarte curând să vă căsătoriți. Evenimentul s-a produs?
Deocamdată nu. Avem ceva de soluționat cu actele, de aceea înregistrarea a fost amânată pentru sfârșitul lunii octombrie.
Pentru tine contează ca relația să fie oficială?
Eu am fost deja căsătorit oficial odată. Căsătoria mea cu Tanea va fi a doua pentru mine. Sincer, pentru mine ștampila în buletin nu este atât de importantă. Îmi doresc doar ca persoana iubită să-mi fie alături.
Atunci de ce vă oficializați relația?
Este marea dorință a Tatianei. Iar pentru mine dorința ei este lege.
Iartă-mă pentru întrebare, dar de ce s-a destrămat prima ta căsătorie?
Cauze au fost mai multe. Ne căsătorisem în Rusia. Am trăit acolo timp de 13 ani. Părea că totul ne merge bine. Iar apoi, chiar înainte de a primi cetățenia rusă, am aflat că am HIV. De fapt, anume din cauza aceasta mi s-a refuzat cetățenia rusă, adică din cauza infecției HIV. Eu chiar bani le-am propus, eram dispus să le dau mită. Dar nu a ajutat.
Păi, aceasta e discriminare! Am în vedere refuzul de oferire a cetățeniei.
Pe atunci nimeni nu se gândea la aceasta. Era anul 2003. Pentru mine diagnosticul nu a fost o noutate. Timp de doi ani am avut o perioadă de ”fereastră” și în acești doi ani mă testam regulat. Atunci 15 persoane din compania mea au fost diagnosticați cu HIV. Dintre aceștia au rămas în viață doar trei. Ne drogam împreună, pe atunci era mult mac, solvenți, însă prea puține farmacii, seringi și nici un fel de programe de reducere a riscurilor. Așa m-am infectat, print-o seringă comună.
Câți ani ai utilizat droguri?
De vreo cinci ori m-am împotmolit în această mlaștină. Am încercat de toate: droguri rapide, opiacee, heroină, amfetamine, amestecuri farmaceutice. În prezent, am deja un an și jumătate de când nu mai consum. Dar, din când în când, mă copleșește frica.
De ce?
Mulți băieți pe care îi cunosc mor din cauza osteomielitei (inflamarea maxilarului – nota redacției). De aceea, periodic, îmi trece și mie prin gând: ”Dar dacă și la mine va începe boala, ce fac?”. Acum ceva timp mi-am scos un dinte și rana nu s-a tămăduit vreo două săptămâni. Și tocmai atunci trei băieți, unul după altul, au decedat din cauza osteomielitei. Și aceștia nu sunt singurii ”pretendenți”. Eu cunosc minim 10 persoane pe care îi așteaptă aceeași soartă. Acum câteva zile am înmormântat o fată pe care o cunosc care a murit din cauza osteomielitei.
Este un moment foarte neplăcut. Ce simți când băieții mor?
După ce l-am înmormântat pe tatăl meu, percep normal această realitate. M-am obișnuit cu ea.
Ai avut o relație apropiată cu tatăl tău?
El a fost autoritate pentru mine. Întotdeauna mă scotea din toate problemele în care mă băgam și nici nu a fost un oarecare – a lucrat ca și energetician principal al orașului. În familie eram doi copii, sora mea și eu. Tata plecase din familie pe când eram mic. Însă când era nevoie, întotdeauna îmi venea în ajutor. A suferit de o boală timp de 12 ani, deși nu a consumat alcool, nu a fumat.
Care cuvinte spuse de tatăl tău ți s-au întipărit în mod deosebit?
Fii bărbat și răspunde întotdeauna pentru cuvintele și faptele tale. Le țin minte și astăzi. Oricât m-aș fi drogat, de câte ori aș fi dat de bucluc, niciodată nu am avut de-a face cu poliția, niciodată nu am trădat pe nimeni. Toate problemele mele mă străduiam să le rezolv de unul singur. Uneori totuși eram nevoit să apelez la tatăl meu să mă ajute să depășesc sevrajul. Întrucât îi era rușine să mă ducă la spital, el pur și simplu mă încuia în casă, mă lega de calorifer, îmi așternea o saltea, îmi lăsa alături o căldare și atât, descurcă-te singur.
Te ajuta?
Rezistam nu mai mult de jumătate de an. Apoi urma din nou recăderea.
Ce te-a ajutat să rămâi în trezie ultima dată?
Venisem din Moscova, m-am internat pentru a-mi reveni și a mă lăsa de droguri. Era anul 2012. Apoi am făcut cunoștință cu Tanea și treptat am început să utilizez tot mai puțin și mai puțin, am început să frecventez grupurile de suport reciproc, am făcut mult voluntariat la Centrul Social Regional pentru persoanele care trăiesc cu HIV. Dar cel mai mult m-a influențat Tanea.
Regreți anii trăiți în felul acesta?
Deloc. A fost o experiență bună de viață. De nu aș fi avut parte de acea experiență, nu aș fi avut ceea ce am acum. Nici nu aș fi prețuit ceea ce am așa cum prețuiesc acum. Această experiență mă ajută foarte mult când comunic cu băieții tineri. Îi văd în fiecare zi cum fumează ”spice”-uri. Se întâmplă să mă apropii de ei și să îi întreb direct: ”La ce bun vă trebuie aceasta? Uitați-vă la nenorocitul care vi le vinde în ce hal este. Vreți să deveniți ca el?”. La care ei îmi răspund: ”Păi, nu, noi doar încercăm de câteva ori și atât”. Însă eu știu că aceste ”câteva ori” de fapt nu se limitează la câteva ori. Fiindcă dacă ai încercat o dată și ai venit a doua-a treia după o nouă doză, consideră că ți-a plăcut. Băieții care consumă văd totul în culori roz atunci când se droghează. Imediat devin cu toții deștepți și vorbăreți. Dar aceasta este doar o aparență.
Ție ce ți-au oferit drogurile?
Nici nu știu ce să spun. Plăcere, probabil, plăcere. Asta îmi doream. Apoi consumam deja de nevoie, fiindcă drogul, în esență, își produce plăcere doar la început. Apoi îl consumi pur și simplu pentru a te simți normal. Narcomanii inveterați anume așa îl numesc – ”medicament”, fiindcă fără drog te simți bolnav.
Păi, uite, acum comunitatea s-a divizat în două tabere mari: unii spun că drogurile și utilizatorii înșiși trebuie izolați, alții se pronunță pentru programul de reducere a riscurilor. Tu personal, trecând prin toate acestea, cărei tabere te alături?
Să izolăm și să închidem utilizatorii, cu siguranță nu este o soluție, fiindcă aceștia sunt oameni bolnavi. Eu am fost cândva unul dintre ei. Izolarea nu ajută, fiindcă cineva din ei oricum va găsi o modalitate să scape și să facă rost de droguri. În același timp, este imposibil să stârpești drogurile. Problema e în om. Iată cineva îmi oferă o seringă sterilă, dar ce să fac cu ea dacă nu am bani să-mi cumpăr o doză? Sunt nevoit să fur. Nici una, nici alta nu funcționează.
Dar ce funcționează?
Doar experiența personală de viață, nimic mai mult. Nici un fel de pliante, lecții, fotografii nu funcționează! Am testat eu însumi nu o singură dată. Trebuie să-ți transmiți experiența, să povestești și să dovedești în baza propriului exemplului unde te-au adus drogurile. De asemenea, mass media și rețelele de socializare au o influență enormă asupra adolescenților. Doar istoriile pozitive personale ale oamenilor care ai depășit acest flagel aduc,
într-adevăr, un rezultat.
Ești de acord cu afirmația că nu există foști narcomani?
Da, bineînțeles. Eu nu pot garanta sută la sută pentru mine însumi că niciodată nu voi recădea. Pe toți îi paște acest risc, inclusiv pe mine. Mă îngrozește această perspectivă, dar, în același timp, am siguranța că nu mi se va îngădui să ajung din nou în mocirlă. Eu am un sprijin puternic din partea Tatianei. Suntem de jumătate de an împreună și alături de ea am uitat cu totul de droguri. Pentru mine este mai prețioasă liniștea ei și a celor dragi mie, decât plăcerea efemeră a drogurilor.
Deja nu este un secret că ambii sunteți HIV-pozitivi. Este un factor care facilitează relațiile dintre voi?
Ne este foarte ușor unul cu altul. Imaginează-ți, fata cu care avusesem o relație înainte de Tanea, atunci când i-am spus că am HIV, chiar a doua zi a alergat să facă analize, deși întotdeauna ne-am protejat. Tanea înțelege toate acestea. Nu trebuie să-i explic nimic. Ne completăm unul pe celălalt și aceasta e bine.
Apropo, te-a afectat mult când ai aflat că ai HIV?
Sincer, m-a afectat mai mult faptul că din cauza statutului HIV mi s-a refuzat cetățenia rusă. În rest, virusul în sine nu este un obstacol pentru mine ca să-mi trăiesc din plin viața. Chiar și atunci când am început să administrez tratamentului nu am avut în general efecte adverse. Am băut pastila și am plecat, nimic grav. Am o sete de viață și vreau să trăiesc. Viața mea abia începe! Cum adică, toate vor continua să existe, iar eu să nu mai fiu? Eu, poate, îmi doresc propriii copii! În acest sens, desigur, nu depinde doar de mine, însă eu sunt pregătit pentru asemenea schimbări cardinale.
Câți ani aveai când ai făcut cunoștință cu Tanea și ați devenit un cuplu?
32. Când am început să locuim împreună, ca și cum mi s-ar fi deschis ochii. Când îmi amintesc de viața de până la Tatiana, îmi amintesc doar de lucruri rele, încețoșate. Cu Tanea privesc viața cu totul altfel.
Odată ce am ajuns să vorbim despre lucruri bune, spune-mi, te rog, pentru ce-ți trebuie proiectul ”Devianța pozitivă” și în ce măsură crezi că acesta va produce vreo schimbare?
Bineînțeles va produce schimbări. Proiectul este necesar pentru a ajuta oamenii, pentru a determina societatea să înțeleagă că noi, persoanele HIV-pozitive, trăim ca fel ca toți ceilalți. Eu sunt sigur că în fiecare oraș din Moldova sunt oameni ca noi. Doar că la nimeni aceasta nu este scris pe frunte. Suntem oameni obișnuiți care vor să trăiască fără frică, fără nici o temere. Eu cred că oamenilor cu diabet zaharat le este mult mai greu, fiindcă ei trebuie să-și injecteze insulina de câteva ori pe zi, iar eu trebuie doar să beau o pastilă înainte de culcare. Anume pentru aceasta este nevoie de un proiect ca ”Devianța pozitivă”, adică pentru a aduce la cunoștința oamenilor aceste lucruri. În plus, acest proiect ne-a ajutat să ne unim, să ne conjugăm eforturile și să mergem împreună spre realizarea unui scop comun.
Autorii metodei ”Devianța pozitivă” consideră că trebuie întotdeauna să gândești pozitiv și să cauți binele în toate. Ești de acord cu o asemenea filozofie?
Oare, în caz contrar, ar mai exista vreun sens să trăiești? Da, există oameni care își fixează singuri anumite limite și cu aceștia trebuie să vorbești, să-i convingi, să le explici că tratamentul este viața lor, că HIV nu este sfârșitul lumii, că având un asemenea diagnostic poți naște copii sănătoși și poți avea o viață familială normală. Treptat, atitudinea acestor oameni față de ei înșiși va începe să se schimbe. Nu deodată, ci puțin câte puțin situația se va mișca din punctul mort.
Te-a confruntat vreodată personal cu discriminarea?
Mai degrabă nu, fiindcă știu să mă apăr. Deși îmi amintesc că odată a venit la noi acasă o domniță de la asistența socială, iar mama pe atunci nu știa despre diagnosticul meu. Atunci ea a spus cu voce tare, ca să audă toți din scara blocului: ”El trebuie să se prezinte la noi, fiindcă are SIDA”. Bineînțeles, mama a fost foarte răvășită atunci.
Până la urmă, cum i-ai spus mamei?
Îi lăsam literatură, îi propuneam să privească diferite spoturi tematice și într-o seară pur și simplu i-am spus: ”Mamă, eu am nu doar hepatită, ci și HIV”. Prima reacție a mamei a fost: ”Și ce vom face acum?”.
Ce i-ai răspuns?
”Păi, mamă, ne vom trata. Imaginează-ți că am o gripă obișnuită” . Relațiile noastre nu s-au schimbat de atunci. Mama mă susține și mă bucur că îmi este alături. Pe mine în general HIV nu mă sperie. Mai mult îmi este frică de tuberculoză și de hepatită, fiindcă aceasta din urmă este un ucigaș tandru. Și de închisoare mi-e frică.
De ce altceva îți mai este frică?
Păi, poate de moarte. Deși niciodată nu spun aceasta direct ca acum, dar oricum mă tem desigur. De fapt, tuturor le este frică de moarte și mie nu mi-e rușine să recunosc acest lucru.
Te-ai confruntat vreodată cu discriminare din partea medicilor?
Nu. Cum ar putea ei să mă discrimineze? Că doar au rostit jurământul lui Hipocrate! În principiu, medicul nu mă poate refuza din cauza statutul meu HIV, fiindcă aș putea să-l dau în judecată. Eu am dreptul la asistență medicală de calitate, fiindcă sunt om ca și el, doar că el poartă halat alb, iar eu m-am pomenit cândva într-o situație de risc. Și suntem mulți în țară, se zice că în jur de 18 mii de persoane.
Cum crezi, dacă toți aceștia își vor descoperi fețele, va fi mai ușor?
Bineînțeles va fi! Situația deja s-a schimbat. Când distribuim pliante în stradă, oamenii se apropie și adresează întrebări, sunt interesați să afle mai multe despre această boală, despre căile de transmitere, cum se pot proteja pe ei înșiși și pe cei apropiați. Noi trebuie să începem de la tineri, de la adolescenți. Cu ei trebuie să discutăm, lor trebuie să le explicăm că HIV nu este o sentință, că există tratament, că poți în orice moment să te testezi și nu trebuie să-ți fie frică. Tinerii de astăzi sunt crescuți în condiții de seră. Stau toată ziua pe internet, nu mai vor să se ocupe nici de propria sănătate, nici să învețe. Astăzi ei au totul, pe când noi nu aveam practic nimic. Cine ar fi presupus acum 15 ani că voi avea acasă computer conectat la internet?!
În opinia ta, acest progres tehnologic este mai degrabă pozitiv sau negativ?
Este bine că tinerii au atâtea posibilități, însă ei degradează.
Dacă relația voastră va merge bine și veți avea împreună cu Tanea un copil, cum îl vei educa?
Nu vreau să repete experiența mea. Nu aș dori nimănui așa ceva. Bineînțeles, îmi doresc să fie frumos, deștept, să aibă succes, să știe cum să se protejeze de dependențe, de infecția HIV, să fie selectiv în relația cu oamenii. Cum îl voi educa, nu știu să spun, fiindcă nu am experiență în acest sens. Când se va naște, atunci vom vedea. Dacă va fi un băiat, mă voi strădui să îi transmit principiile pe care mi le-a transmis tatăl meu. Spre exemplul, el mă învăța să mă adaptez la orice condiții. Iată, de exemplu, când am fost anul trecut la Tabăra de corturi, am luat cu mine de toate, inclusiv pernă și plapumă. Tanea se irita atunci din această cauză, iar eu o calmam: ”Dacă va fi sfârșitul lumii, noi cu siguranță vom supraviețui!” (zâmbește).
Apropo, care trei lucruri le-ai fi luat pe o insulă nelocuită?
Pe Tanea, în primul rând. Neapărat aș fi luat tratamentul antiretroviral. Cel de-al treilea ar fi chibriturile sau apa. Deși apă, presupun, că voi reuși să găsesc, iar foc… de aceea rămânem la chibrituri.
Interviul a fost realizat în cadrul proiectului ”Prototipul abordării inovative a devianței pozitive a femeilor și bărbaților care trăiesc cu HIV în Moldova”. Proiectul își propune drept scop reducerea nivelului de stigmă și discriminare față de persoanele care trăiesc cu HIV prin implementarea prototipului devianței pozitive în vederea creșterii numărului de PHS care trăiesc cu HIV deschis, fără a-și ascunde statutul. Proiectul este finanțat de organizația ”UN Women”, fiind implementat de către Asociația Obștească ”Inițiativa Pozitivă”.
Sursa: positivepeople.md
