”Sărmanii oameni, tare au mai suferit din cauza păduchilor. Mai ales, după război”, își amintește Antonina Vivdici, o femeie în vîrstă de 75 de ani din Florițoaia Veche, raionul Ungheni.
Devenise deja o obișnuință. Nimeni nu se mai mira, dacă vedea cîte un astfel de parazit pe broboada unei cumetre, sau în sprîncene.
”Erau cazuri cînd putea să-ți vină cineva în ospeție, iar după ce s-a ridicat de pe scaun, să vezi o grămadă de păduchi.
Stăteau ca furncile pe acel scaun”, povestește dînsa. Era o adevărată pacoste. Femeia își amintește de o familie din sat, cu șapte copii, foarte săracă. Păduchii năpădise peste ea și nicidecum nu putea să se debaraseze de ei. Se înmulțiseră atît de mult, încît l-au răpus pe unul dintre copii. Să fi avut vreo șapte ani acel copil. ”A murit de foame, dar și de păduchi”, susține dînsa.
Era o adevărată problemă socială, dar și medicală. Din cauza păduchilor, a pornit epidemia de tifos exantematic.
”Doamne, cum mai murea lumea de tif. Unul după altul. Strașnic mai era. Tare mulți au mai murit”, își amintește Nina Vivdici.
Dînsa are și o explicație a acelei invazii de păduchi: ”Unii oameni nu aveau nici unde să se spele. Nici medicina nu era așa dezvoltată ca acum, nu se făceau controale prin școli, la locul de muncă”.
Păduchii își făceau ”viză de reședință”, mai ales, în famiile sărace. ”Pe atunci, mulți oameni nu aveau haine de schimb. Se culcau în hainele de lucru, iar a doua zi în ele și munceau”, povestește femeia. Cum să nu se simtă bine, în asemenea condiții, acei paraziți? Dar tragedia era că nu puteai să-i oprești. Deja nimeni nu se mai rușina.
Dimpotrivă, organizau pînă și șezători de ”curățire a capului”. Se adunau femeile și se despăducheau una pe alta.
”Parcă erau maimuțe. Vă amintiți cum se curăță ele?”, rîde acum Nina Vivdici. Pe atunci, însă, nimănui nu-i ardea de rîs. Se întîmpla ca părul să ajungă alb de atîtea oușoare de păduchi. ”Salvarea era gazul”, spune dînsa. Gazul lampant.
Și leșia. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, leșia este o soluție alcalină (folosită la spălatul rufelor, în diverse procese industriale etc.), obținută prin dizolvarea în apă a sodei sau a hidroxidului de potasiu sau prin fierbere cu apă a cenușii de lemn.
Leșia se făcea, de cele mai multe ori, în ”știubeie”, își amintește Nina Vivdici. Se lua un trunchi de copac mai gros, se scobea în interior, pînă se obținea o gaură mare. Acolo, la fund, se turna cenușa. Deasupra se punea o pînză, apoi haine, cearșafuri, peste care se turna apa clocotindă. Astfel mureau toți paraziții.
Cei mai înstăriți aveau și fiere de călcat. Niște fiere grele, care se umpleau cu jăratic și, cînd se înfierbîntau, călcau cu ele hainele. Sărmanele femei, nu-și mai simțeau mîinile după un asemenea călcat. În schimb, efectul era mare. ”Să vedeți cum pocneau oușoarele depuse pe marginea tivurilor”, povestește Nina Vivdici.
Au apărut mai apoi camerele de dezinfecție. Oamenii le-au spus ”etube”. Așa și le-a rămas denumirea în popor. De atunci, situația a început să se redreseze.
Imediat ce apărea un focar în sat, mașina respectivă era la poartă. Erau scoase hainele, lenjeria, se stropeau cu soluții dezinfectante. Se stropeau cu aceleași soluții și în interior.
Ulterior, au apărut și alte metode, iar medicina a început să se dezvolte din ce în ce mai mult și, implicit, problema păduchilor a devenit una de mai mică actualitate.
