Autor: Nicolae Ciobanu
În data de 5 martie 2012, puțin după miezul nopții, pornisem cu mare entuziasm spre capitala Marii Britanii, părăsind pentru totdeauna orașul Hamburg, situat în nordul Germaniei. Ajungând pe Aeroportul Internațional Gatwick din sudul Londrei, observasem că afară… plouă. Ploua infernal, vorba cântecului. De fapt, ploile nu sunt o raritate la Londra, precum nu sunt o raritate actele de corupție la Chișinău. Dar, înainte să ajung în Marea Britanie, a trebuit să înfrunt un grup de zece suporteri beți ai nu știu cărei echipe de fotbal care, pe durata întregului zbor s-au tot agățat de mine poreclindu-mă, probabil din cauza că eram blond, russian man, russian man. La atingerea pământului englezesc, piloții interziseseră categoric coborârea pasagerilor, fiind în așteptarea polițiștilor care să-i rețină pe cei zece suporteri „gălăgioși”. În fine…
A doua zi dimineață făcusem cunoștință cu metroul londonez. Rapid, curat, pasageri amabili, respectuoși, liniștiți… Majoritatea lor citea ziare sau cărți… Aveam impresia că scenele din fața mea sunt rupte dintr-un film. Să vezi atâta lume citind în metrou și să nu crezi!
De atunci am reușit să cunosc în detalii cum funcționează transportul public din Londra, oraș cu o populație dublă față de cea a Republicii Moldova. Călătorii, de vârste diferite, cu statut social diferit, urcă în metrou, în tren, în autobuz nu doar cu ziarul sau cartea subsuoară, ci și cu biciclete, cu geamantane imense, cu animale de companie… Acești călători ocupă mai mult loc decât un om cu mâinile în buzunare, dar nimeni nu se supără, nici chiar autoritățile locale. Autoritățile dimpotrivă se bucură că londonezii în cauză dau preferință transportului în comun.
Nu în zadar am amintit de biciclete și geamantane. Anul trecut, în data de 19 decembrie, după ce mi-am sărbătorit ziua de naștere alături de părinți și rude în satu-mi natal, unde am crescut și unde aș reveni fără să mai plec cândva printre străini, mi-am luat mănunchiul de cadouri și pornisem grăbit spre Chișinău, pentru că îmi mai rămăseseră trei săptămâni până să predau traducerea integrală a unei cărți pentru o editură importantă din România, iar eu aveam încă foarte multe pagini de tradus. La Gara de Sud, așteptasem mai bine de o jumătate de oră microbuzul 136. Dar nu mai venise. Cineva mi-a spus că l-a așteptat o săptămână și tot nu a venit. Pentru că-mi era frig, am luat un alt microbuz, sperând să ajung mai repede în centrul orașului. Ajungerea rapidă acasă din acea zonă a capitalei ar fi devenit o certitudine.
Dar, ghinion… Stăteam țeapăn de frig, cu două sacoșe în mâini pline cu darurile primite la aniversarea mea, dar blestematele de microbuze întârziau să vină. Enervat, urcasem dealul până la strada Ștefan cel Mare colț cu Ismail. În mai puțin de un minut stăteam deja în troleibuzul numărul 5, privind mulțumit pe geam. Taxatorul îmi smuncise din mână cei doi lei, pornind grăbit spre ceilalți călători ce urcaseră la aceeași stație. Aproape de Parcul „La Izvor”, la câteva sute de metri de casă, doi inși și o muiere, care se prezentaseră drept controlori, mi-au cerut biletul de călătorie. Ca un bun cetățean, le prezentasem confirmarea că am dat cezarului ce este al cezarului. Dar nu fusese de ajuns. Pentru că aveam două sacoșe în mână, una dintre ele prea mare din punctul lor de vedere, mă obligaseră să achit o amendă de 50 de lei. Discuțiile fuseseră lungi, iar acuzele lor lipsite de cele mai elementare argumente. În final, resemnat și învins de cinismul celor trei slujitori ai binelui, am scos din buzunar cei 50 de lei, avertizându-i că nu voi lăsa lucrurile să se termine așa, că-mi voi face dreptate etc., etc.
Fusesem jecmănit, fusesem furat la drumul mare de oamenii lui Chirtoacă, în pofida faptului că aveam bilet.
Eu sunt doar una dintre victimele transportului public din Chișinău. Nenumărați părinți de la țară, venind în vizită la fiii și fiicele lor din capitală, obișnuiesc să ia cu sine și câte o traistă de merinde. Dar, în transportul public din Chișinău oamenii cu genți în mână ori vor cumpăra două bilete de călătorie, ori vor plăti amendă. În schimb, aici la Londra, utilizatorii transportului public, în afară de firescul bilet de călătorie, nu sunt obligați să dea bani și pentru bagaje, mai ales pentru bagaje de mărimea celor care am avut eu când fusesem amendat.
O călătorie cu taxiul de la Gara de Sud până acasă m-ar fi costat maximum 40 de lei. Pentru că am urcat în transportul lui Chirtoacă, călătoria m-a costat 52 de lei. Mi-am jurat că în troleibuzele lui Chirtoacă nu voi mai urca niciodată, căci riscul de a da mai mult decât pentru o călătorie comodă și rapidă cu taxiul este foarte mare.
P.S. Am umblat cu geamantane uriașe prin transportul public din mai multe orașe europene și nicăieri nu mi s-au cerut bani pentru bagaje. La Chișinău, pentru două sacoșe de mărime mijlocie, am fost amendat…
Sursa: http://vox.publika.md
