Gheorghe Cavcaliuc, ex-șeful adjunct al Inspectoratului General de Poliție, este mândru de faptul că s-a născut în satul Micăuți, raionul Strășeni, și revine acolo foarte des, vizitându-și rudele, casa părintească, locurile dragi sufletului, informează PROVINCIAL.md.
„În copilăria mea era un sat minunat, cu oameni gospodari. Pentru mine, era centrul universului în acea perioadă, cu multe locuri pitorești, unde am copilărit, am făcut primele lucruri năstrușnice, dar și fapte frumoase, am legat prima prietenie, am primit și oferit primul sărut, am mers la grădiniță, la școală, unde și astăzi sunt locuri și oameni dragi sufletului meu, de care sunt legat cu amintiri calde pentru toată viața”, și-a amintit el, în cadrul proiectului „Cu gândul la provincie”.
Gheorghe Cavcaliuc a vorbit și despre obiceiurile specifice locului, care au fost și sunt respectate cu sfințenie: „De marea sărbătoare religioasă ,,Duminica Mare”, care este și hramul localității, la intrarea în casă se pun ramuri de tei înflorit. De ,,Ziua Satului”, care este marcată pe final de august, se organizează competiții sportive, cele mai spectaculoase fiind – trânta pentru cucoș, la care participă adolescenții, și trânta pentru berbec – la care participă maturii. De asemenea – mini iarmarocul local, iar seara este încununată de Hora Satului. La 6 mai, de marea sărbătoare religioasă ,,Sfântul Gheorghe”, în poartă se pun brazde din pământ cu iarbă verde și în mijlocul lor crenguțe de măcieș. Și multe alte tradiții frumoase avem rămase și transmise din generații în generații de moșii și strămoșii noștri!”.
„A dispărut de pe harta satului și de pe fața pământului Complexul zootehnic de vite mari cornute și de tauri de rasă, probabil cele mai mari complexuri de acest gen din țara noastră, la care munceau toți sătenii, oameni din 8 sate vecine, la care veneau studenți pentru desfășurarea practicii din foarte multe țări ale lumii, complexuri zootehnice unice, care asigurau Moldova și nu doar țara noastră, dar și alte țări din fosta URSS cu produse lactate, carne, semințe de calitate superioară, produse cerealiere și multe altele. Populația s-a redus drastic. Școala din sat care avea câteva clase într-o promoție de clasa 11, astăzi are doar 1 de clasa 9.
Luminița, de unde în copilărie mergeam să-mi procur cărți și rechizite școlare, a fost privatizată și transformată în magazin/bar.
Actualul primar a renovat totalmente edificiul Primăriei, făcând-o în cartea de vizită a satului. Autoritățile au construit un monument eroilor celui de al 2 -lea război mondial și conflictului armat de pe Nistru. În fața școlii, în care am învățat, a fost inaugurat bustul eroului Republicii Moldova, Valentin Slobozenco, un polițist curajos, care și-a pierdut viața pentru integritatea și suveranitatea Republicii Moldova în conflictul din 1992, iar școala a fost numită în memoria sa.
În terenul neîngrijit de zeci ani dintre Casa de cultură, școală și punctul medical, la inițiativa mea și a fratelui meu, Ruslan, împreună cu primarul Vasile Dolghii, consilieri locali, polițiști născuți în localitate și simpli oameni, care s-au implicat și ne-au susținut, un an în urmă am plantat un parc de toată frumusețea cu 100 de nuci, la umbra cărora și din fructele cărora vor servi sătenii zeci de ani înainte”, a enumerat fostul șef adjunct al IGP, cu referire la schimbările ce au intervenit în sat.
Gheorghe Cavcaliuc spune că, pentru a motiva oamenii să revină și să rămână în sat, mai întâi de toate, e nevoie de locuri de muncă cu salarii decente, cu care și-ar putea întreține familiile, educa copii și oferi tot ce este necesar pentru studiile și progresarea acestora. „De fapt, anume acest motiv a stat la baza plecării la muncă peste hotare și a părinților mei, unde au lucrat – tata peste 20 de ani în FR și Italia, mama de 18 ani – în Italia și acum se află acolo, din păcate”, a dezvăluit el, adăugând că e nevoie și de: „apă potabilă și canalizare centralizată, servicii de salubritate (evacuarea, depozitarea și prelucrarea centralizată a deșeurilor) și de drumuri calitative pe toate străzile satului”.
„Nu voi face diferență dintre cum mi-aș dori să arate satele Moldovei și aparte satul meu anume, pentru că, în toate satele din țara noastră locuiesc oameni, compatrioți de-ai noștri și toți își doresc și merită să trăiască bine, decent, în sate frumoase, curate, prospere și înfloritoare, unde fiecare locuitor să se simtă fericit și împlinit că Dumnezeu le-a dat soarta anume în acest sat, unde pentru fiecare dintre ei această fericire să fie asemănătoare în mintea și în sufletul lor cu centrul universului de unde nu ar vrea să plece niciodată.
Dacă sincer, nu văd deloc susținerea sinceră și constructivă a localităților rurale de autorități, își amintesc de ei doar o dată în câțiva ani, în preajma scrutinelor electorale, când au nevoie de voturile lor, atunci merg la ei, le pupă mâna, le promit marea și sarea și până la urmă nu realizează aproape nimic pentru acești oameni. Mai mult, aceste delegații profită de bunătatea si cumsecădenia oamenilor de la țară și le mănâncă plăcintele și tot ce au mai bun prin cămară sau beci, că ei sunt șefi de la Chișinău. În satele unde locuitorii îi consider tare norocoși, că după astfel de vizite promisiuni de mare și sare din partea autorităților, le fac câte un drum din pietriș ca să scape de drumurile cu noroi până la genunchi, iar la cei cărora li se face în sat 1 km sau 2 de asfalt, îi arată la TV de 3 ori pe zi și o dată la amiază, de parcă ar fi construit un oraș de la zero sau l-au restaurat din ruine după război. Regretabil, dar adevărat! Și aceste lucruri mă dor mult și pe mine, fiindcă simt și eu dezamăgirea oamenilor noștri de la sat!
Să muncească constructiv și proactiv, nu doar în campanii electorale, dar permanent, pentru analiza problemelor reale, existente în localitățile rurale din țara noastră și, așa cum își construiesc sau își repară cu grijă casa, ograda, gardul, grădina la ei acasă, așa să muncească făcând pentru toți cetățenii din localitățile rurale din țara noastră. Dacă vom dezvolta și vom ridica din genunchi satele noastre, vom ridica din genunchi țara, pentru multe generații înainte. Nu degeaba înaintașii noștri înțelepți, au un proverb pe care îl transmit din generații în generații: „Veșnicia s-a născut la sat!”.
De aceea, le recomand și îi rog pe toți cei care dețin funcții publice în țara asta, iar de deciziile lor depinde bunăstarea, sănătatea și viața oamenilor de la sat, viitorul și prosperarea satelor noastre minunate, să conștientizeze responsabilitatea care o au, să răsuflece mânecile și să nu treacă nici o secundă, nici o minută, o oră, o săptămână sau o lună din timpul de serviciu, fără să muncească cu dăruire pentru oamenii de la sate, dacă nu pot sau nu vor să facă acest lucru, mai bine să plece și să lase această posibilitate și misiune foarte grea și responsabilă celor care vor și pot face din satele și țara noastră o floare înfloritoare, în care fiecare cetățean să se simtă mândru că este născut aici și pentru el localitatea lui de baștină să fie centrul universului de unde nu ar vrea să plece niciodată!” – a îndemnat Cavcaliuc.
Totodată, el a oferit spre publicare și două poezii – creație proprie, care se încadrează perfect la temele abordate mai sus:
- Despre dorul de părinții plecați peste hotare
Dor de părinți
Afară plouă cu găleata și eu sunt trist, privesc pe geam.
Iar dorul iarăși ca nebunul, îmi amintește de-al meu neam.
Mi-i dor de mamă, dor de casă, mi-i dor de dragii mei părinți.
Că au plecat când erau tineri, iar astăzi sunt deja cărunți.
Afară plouă, chiar și tună, peisaj urât, înfiorător…
Dar asta nu-mi slăbește dorul, de cei de-acasă, de cuptor.
Mi-i dor de casa părintească, mi-i dor de vatră, de părinți.
De-a lor suflare, alinare, de-al tatei sfat: „Să fiți cuminți”!
Așa ne-a fost să fie soarta, de tineri ambii au plecat.
S-au dus să cucerească lumea, pentru copii, în lung și-n lat.
Afară plouă și mai tare. De parcă cerul s-ar fi spart. Iar eu plutind pe val de gânduri, ceva sub ram am observat.
Văd cuibul unor pui de păsări, firav, plăpând stă într-un pom.
Privesc atent și îmi dau lacrimi, că au și ei soartă de om.
Părinții nu le sunt acasă, au rămas singuri fiind mici.
Și tot la ce puteau să spere, erau sclipiri de licurici.
Afară ploua, bate vântul, sunt în pericol iminent.
Și numai Dumnezeu cunoaște, ce pot păți într-un moment.
Mă uit la ei. Sunt trei la număr, exact așa cum noi eram. Eu, fratele și sora – singuri rămași, părinții așteptam.
Mă uit pe geam, iar ploaia încetează.
Și puii tot mai siguri sunt pe ram. Iar eu sunt copleșit, plin de emoții.
Cu dorul meu de-acasă, de-al meu neam.
Interesantă-i soarta asta Doamne?!
La păsări și la pui de om.
Se duc părinții nevoiți s-aducă hrană.
Și uneori se întorc la timp.
Iar alteori e prea târziu, că puii sau părinții mor…
2). Poezia descrie anumite etape din viața sa, sentimente etc.
Toamna
Îmi place toamna, e anotimpul meu iubit
Anume toamna m-am născut și-am gângurit.
Toamna se strâng nucile și se cojesc castanii
Toamna se numără bobocii, se numără și anii.
Toamna am mers la școală – scumpa amintire
În mâna dreaptă îmi țineam ghiozdanul, iar stânga era plină cu gherghine
Eu – pui de om, o fire curioasă…
Când s-a închis careul, am mers primul în clasă.
Am mers la profesoară. M-am prezentat pe nume…
I-am dăruit gherghine și am pornit în lume.
Era o lume nouă și greu de înfruntat,
Dar eu țin minte bine, cum ea m-a ajutat.
O toamnă, mândră toamnă…
De ce durezi puțin?
Aș vrea să ții o viață,
Să pot să te cuprind!
Cristina Gurez
Foto: arhiva personală
👏👏👏👏bravo👏